Semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953 prin ratificarea de catre zece state europene semnatare, Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu a deschis direct, de la inceput, posibilitatea persoanelor fizice si juridice de a se adresa unei instante internationale pentru apararea drepturilor si libertatilor pe care le reglementeaza. Intr-adevar, in sistemul de protectie a drepturilor omului, imaginat de autorii Conventiei, plangerile trebuiau sa fie adresate mai intai Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care le filtra sub aspectul admisibilitatii lor. In masura in care o plangere era declarata inadmisibila de Comisie, orice posibilitate de a te adresa Curtii era inchisa. In cazul in care cererea era declarata admisibila, Curtea putea fi sesizata numai de  Comisia Europeana, care decidea astfel, de statul aflat in cauza sau de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei. Aceasta se putea face insa cu indeplinirea unei conditii: statul parat sa fi recunoscut printr-o declaratie expresa jurisdictia Curtii. Asa se explica faptul ca prima hotarare a Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a fost data abia la 14 noiembrie 1960.

Acces direct

O schimbare importanta a avut loc abia in 1994, cand a intrat in vigoare Protocolul nr. 9 la Conventie, prin ratificarea lui de cel de-al zecelea stat semnatar - ca o coincidenta, chiar Romania, care precizeaza ca, pe langa organele amintite, si reclamantul poate de-acum sa se adreseze Curtii. Dar numai dupa ce se declara o cerere admisibila de catre Comisie si se adopta raportul prin care aceasta emite un aviz privitor la existenta sau inexistenta unei incalcari a unui drept prevazut de Conventie. In prezent, Consiliul Europei are 43 de state membre care  pun in aplicare Conventia. Tinand cont de numarul tot mai mare de state membre si de cel al cauzelor (la 27 aprilie 2000, Curtea avea de judecat 17.766), sistemul a fost profund reformat prin Protocolul nr. 11 la Conventie, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998. Ca urmare, Comisia Europeana a Drepturilor Omului dispare, ceea ce permite cetatenilor, individual si ca persoane juridice nonguvernamentale, sa primeasca dreptul de a se adresa direct Curtii, ale carei hotarari sunt supravegheate de Comitetul de Ministri al CE, ca organ politic, pentru a fi executate.

Potrivit art. 34 din Conventie, Curtea poate fi sesizata cu o cerere de orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari, care se pretind victime ale unei incalcari de catre statul semnatar al Conventiei, a drepturilor prevazute de aceasta sau de protocoalele sale aditionale. La randul lor, statele se obliga sa nu stanjeneasca in niciun fel, prin orice fel de masura, exercitarea efectiva a acestui drept. Prin urmare, are calitate de victima, in sensul Conventiei, numai cine poate invoca incalcarea unui drept reglementat de catre Conventie sau de protocoalele acesteia.

Aceste lucruri nu sunt foarte bine intelese de reclamanti, asa cum s-a intamplat si in Romania. Acestia se plang de faptul ca un anumit organ de stat refuza primirea procesului penal impotriva unei persoane care, in opinia celui in cauza, se face vinovata de savarsirea unei infractiuni ce poate constitui incalcarea unui drept reglementat de Conventie sau de un protocol aditional, cum ar fi dreptul de proprietate, de exemplu. Or, niciun text din Conventie nu garanteaza dreptul de a obtine urmarirea penala sau condamnarea unei persoane. In schimb, Curtea a admis ca o persoana se poate pretinde victima prin simplul fapt ca exista in legislatia nationala dispozitii contrare Conventiei, care ar risca sa-i produca efecte impotriva sa, independent de orice efectiva aplicare. Important este ca persoana care se pretinde victima si se adreseaza Curtii sa tina cont de faptul ca o poate face numai cu indeplinirea cumulativa a doua conditii: sa fi epuizat toate caile interne de atac (asa cum precizeaza art. 35 din Conventie) si sa nu fi trecut mai mult de sase luni de la data ultimei decizii interne, definitive si irevocabile. Respectarea acestei limite de timp este foarte importanta, deoarece neglijarea ei duce la blocarea accesului catre Curte, asa cum s-a intamplat deja in unele cazuri, cand reclamantii, nestiind despre aceste conditii, au ramas cu impresia ca sunt nedreptatiti, chiar si la... Strasbourg.

Instanta internationala

Statele care au semnat Conventia au acceptat, in acest fel, ca ele sa fie judecate pentru o pretinsa incalcare a unui drept prevazut de aceasta, de o instanta internationala, si anume CEDO. Ca sa se ajunga aici, statul in cauza trebuie mai intai sa aiba posibilitatea sa remedieze pretinsa incalcare in cadrul sistemului sau juridic intern, epuizand toate caile, ajungand pana la ultima instanta - Curtea Suprema. Adeseori, romanii care se adreseaza Curtii de la Strasbourg pierd din vedere un aspect: este vorba despre epuizarea cailor interne ordinare de atac, adica apelul - respectiv recursul -, si nu a cailor extraordinare, cum este recursul in anulare. Acesta ar conduce la marirea excesiva a duratei procedurilor interne, asa incat eventuala reparare in fata Curtii s-ar produce foarte tarziu. Pe de alta parte, caile extraordinare de atac nu sunt la dispozitia partii, ci, asa cum este in Romania, la dispozitia procurorului general de pe langa Curtea Suprema de Justitie sau a ministrului justitiei. Asa incat, chiar daca partea este cea care solicita eventuala introducere a recursului in anulare, cel care apreciaza, in ultima instanta, daca trebuie introdus sau nu este altcineva decat partea in cauza. Pentru a se evita pierderea de timp si ingreunarea accesului la Curte, aceasta a decis sa fie accesibile celor interesati cai de atac adecvate si eficace, adica de natura sa poata conduce la remedierea incalcarii invocate, fara ca aceste cai sa se transforme in obstacole - prin durata si complexitate - care sa impiedice victima sa aiba acces la Curte.

A doua conditie ce trebuie indeplinita de cel care se adreseaza Curtii este sa nu depaseasca sase luni de la data deciziei interne definitive si irevocabile. In felul acesta se restrange - in timp - posibilitatea sesizarii ei, deoarece nu poate cerceta orice situatie contrara legii intr-un timp nedeterminat. In juris-prudenta Curtii s-a decis ca termenul de sase luni incepe sa curga din momentul in care reclamantul a luat la cunostinta intr-o maniera clara si precisa despre continutul hotararii interne. Acest moment poate fi cel al pronuntarii sau al notificarii aduse la cunostinta partilor, dupa caz.        

Tratatul de la Amsterdam

Primele proceduri pentru protectia drepturilor fundamentale ale cetatenilor din statele membre UE au fost incluse in Tratatul de la Amsterdam, la 1 mai 1999, iar Carta Drepturilor Fundamentale ale cetatenilor europeni duce mai departe aceasta abordare. Aceasta Carta   a fost semnata la Nisa, pe 7 decembrie 2000. Parlamentul European (PE) a aprobat-o pe 29 noiembrie 2007, la Bruxelles. Ea cuprinde toate drepturile civile, politice, economice si sociale ale cetatenilor europeni, fiind impartita in sase capitole: Demnitate, Libertate, Solidaritate, Egalitate, Cetatenie si Justitie. Carta reprezinta o parte din noul Tratat de la Lisabona si trebuie respectata de toate institutiile europene. Potrivit prevederilor acesteia, cetatenii europeni isi pot cere drepturile in fata Curtii Europene pentru Justitie de la Luxembourg. Cele 50 de drepturi si libertati cuprinse in Carta sunt parte din cadrul legal al UE.

Odata cu semnarea Tratatului de Reforma a UE, Carta Drepturilor Fundamentale devine obligatorie. Aceasta inseamna ca, daca un stat membru violeaza unul dintre drepturi, va fi adus in fata Curtii Europene de Justitie la Luxembourg. Carta se aplica doar pentru actele si legislatia UE, fie ca sunt implementate direct de Comisie, fie indirect de statele membre sau autoritatile locale. Carta Drepturilor Omului, care contine 54 de articole referitoare la drepturi civice - libertate, egalitate, drepturi economice si sociale - va avea caracter obligatoriu. Cu toate acestea, Marea Britanie si Polonia au obtinut derogari de la aplicarea sa.

Carta Drepturilor Fundamentale ale cetatenilor Uniunii Europene, din 2007, este mult mai vasta si mai moderna decat Declaratia pentru Drepturilor Omului din 1951 a Consiliului. In Carta Uniunii Europene exista drepturi moderne, precum dreptul la protectia consuma-torului, dreptul la o buna administratie publica, dreptul la protectia datelor sau interzicerea clonarii fiintelor umane. Cetatenii europeni se bucura de un sistem dublu de apreciere a drepturilor omului. Pe de-o parte avem Carta Drepturilor Fundamentale a cetatenilor Uniunii Europene, iar, pe de alta parte, Conventia pentru Drepturile Omului, care apartine Consiliului Europei. Acest dublu sistem de apreciere a drepturilor cetatenesti este unic in lume si de aici vor aparea,  probabil, problemele aplicarii lui in societate. In urma celui de-al Doilea Razboi Mondial au murit aproximativ 50 de milioane de oameni si au fost incalcate numeroase drepturi din cauza nazismului si apoi a comunismului. Protectia drepturilor omului reprezinta sufletul Europei si identitatea europeana. Carta Drepturilor Fundamentale ale cetatenilor Uniunii Europene joaca un rol important in unificarea europeana, intrucat subliniaza faptul ca UE isi protejeaza cetatenii. Carta este o expresie a Europei cetatenilor, si nu a Europei statelor.

Proteste

In cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurata pe 12 decembrie 2007, la Strasbourg, presedintele Parlamentului European (PE) - Hans-Gert Pöttering -, presedintele Comisiei Europene - José Manuel Barroso -  si presedintele atunci in exercitiu al Consiliului Uniunii - portughezul José Sócrates - au semnat Carta Drepturilor Fundamentale. Carta Drepturilor Fundamentale ale cetatenilor europeni stabileste, intr-un singur text, o serie de drepturi civile, politice, economice, sociale, pe care le au cetatenii europeni si toate persoanele cu rezidenta pe teritoriul UE - drepturi definite ca valori comune ale Uniunii. Obiectivul Cartei consta in asigurarea unei vizibilitati sporite a acestor principii, in vederea consolidarii protectiei drepturilor fundamentale, dupa schimbarile din societate, progresele sociale si evolutiile stiintifice. Previziunile Cartei se aplica institutiilor, agentiilor europene si statelor membre doar cand aplica Legea comunitara. Carta nu stabileste prerogative noi pentru Uniune.

Daca Tratatul de la Lisabona va fi ratificat de toate statele membre, Curtea Europeana de Justitie va fi institutia care se va asigura de respectarea prevederilor Cartei in intreaga Uniune. Proclamarea Cartei a avut loc cu o zi inaintea semnarii, in capitala Portugaliei, a noului Tratat European, de catre sefii de stat si de guvern ai Uniunii. Ceremonia a fost intrerupta de cateva ori de o minoritate formata din deputati europeni, din ultimele randuri din hemiciclul de la Strasbourg, care au scandat "referendum!". Acestia a fost insa acoperiti de aplauzele celorlalti deputati europeni. In timp ce majoritatea eurodeputatilor aplaudau semnarea textului de catre José Sócrates, prim-ministrul portughez si presedinte in exercitiu al UE, cativa deputati de dreapta din Marea Britanie si Polonia si-au manifestat nemultumirea batand din picioare si incercand sa acopere vorbitorul care prezenta ceremonia. Mai mult, ei au refuzat sa paraseasca sala de plen in momentul in care presedintele forului legislativ, Hans-Gert Pöttering, le-a cerut acest lucru. Protestul lor a fost marcat si de desfasurarea de pancarte, lucru interzis de regulamentul PE. De altfel, Polonia a anuntat, de ceva vreme, ca va refuza sa semneze, impreuna cu Marea Britanie, Carta Drepturilor Fundamentale. Polonia nu este de acord cu prevederea potrivit careia nicio expropriere sa nu poata fi facuta fara o despagubire corespunzatoare. Si asta, din cauza controverselor pe care Polonia le are cu Germania, pe tema proprietatilor etnicilor germani, care s-au refugiat in Occident, in anii ii'50. Mai mult, Polonia doreste si includerea in textul de baza al noului Tratat a clauzei Ioannina, existenta in forma initiala doar ca anexa. Aceasta clauza prevede ca deciziile UE pot fi temporar "inghetate" daca un numar de state se opun acestora.

Drepturile cetatenilor europeni, asa cum sunt prevazute in Carta

Demnitate: demnitatea umana, dreptul la viata, dreptul la integritate, interzicerea torturii si a tratamentelor degradante sau inumane, interzicerea sclaviei si a muncii fortate.

Libertate: dreptul la libertate si securitate, respectarea vietii private si de familie, protectia datelor personale, dreptul la casatorie si la formarea unei familii, libertatea de gandire, de exprimare, de apartenenta religioasa, dreptul la informare, libertatea de asociere, libertatea artelor si a stiintelor, dreptul la educatie, libertatea de a alege o ocupatie si de a munci, libertatea de a incepe o afacere, dreptul la proprietate, dreptul la azil, protectie in caz de expulzare sau extradare.

Egalitate: egalitate in fata legii, nediscriminare, egalitate culturala, religioasa si lingvistica, diversitate, egalitate intre barbati si femei, drepturile copiilor, drepturile persoanelor in varsta, integrarea persoanelor cu dizabilitati.

Solidaritate: drepturile lucratorilor la informare si consultare, dreptul la actiuni colective, dreptul la acces la serviciile de plasare, protectie in caz de demitere nejustificata, conditii corecte de munca, interzicerea folosirii copiilor pe piata muncii, protectia tinerilor la locul de munca si in viata profesionala si de familie, securitate si asistenta sociala, protectia consumatorilor, protectia mediului inconjurator, acces la servicii de sanatate si interes general.

Justitie: dreptul la un proces corect, la prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare, dreptul la legalitate si proportionalitate in dosarele penale, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori pentru aceeasi crima.

Drepturile Cetatenilor: dreptul la vot si la participarea in alegerile pentru Parlamentul European, in alegerile municipale, dreptul la o buna administratie, la acces la documente, la Mediatorul European, la petitii, libertatea de miscare si de rezidenta, protectie consulara si diplomatica.

Toate acestea sunt stabilite pe baza drepturilor si a libertatilor fundamentale deja recunoscute de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de Carta Sociala a Consiliului Europei, de Carta Comunitara pentru Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucratorilor si de alte conventii internationale, in care Uniunea Europeana sau statele sale membre sunt parti.

Imigrantii

In urmatorii ani, Uniunea Europeana ar putea fi nevoita sa faca fata unei lipse acute a fortei de lucru calificate. Pentru a dinamiza cresterea economica in interiorul unei Uniuni care imbatraneste, este nevoie ca Europa sa devina o destinatie atragatoare pentru lucratorii cu inalta calificare profesionala care, mult prea adesea, prefera Statele Unite, Canada sau chiar Australia. Pentru a impulsiona pozitiv aceste probleme pe care le are, in octombrie 2007, Comisia Europeana a propus introducerea unei "carti albastre" (asemanatoare "cartii verzi" din SUA, o viza de lucru in tara respectiva, de altfel) pentru imigrantii calificati, precum si ghiseul unic pentru candidatii la un loc de munca si la rezidenta, in tarile membre UE.

Astfel, Comisia Europeana planifica un regim simplificat de acordare a vizelor de lucru pentru cetatenii calificati din afara granitelor Uniunii. Comisarul pentru Justitie, Franco Frattini, a declarat la Bruxelles ca asa-numita "carte albastra" ar urma sa contribuie la acoperirea golurilor de pe piata muncii si sa faciliteze un control mai bun al emigratiei ilegale. Potrivit lui Frattini, "cartea albastra" va fi acordata cetatenilor din afara Uniunii, cu o calificare inalta si care beneficiaza de un loc de munca bine platit in cadrul unui stat comunitar. In Germania, responsabila guvernamentala pentru politici de emigrare, Maria Böhmer, a respins planurile europene, sustinand ca legislatia este extrem de diferita in statele Uniunii Europene. "Cartea albastra" europeana este un permis de munca si de rezidenta care-i confera posesorului sau o serie de drepturi socio-economice, mai ales in ceea ce priveste reintregirea familiei.

Statele membre sunt libere sa decida asupra numarului lucratorilor imigranti, pe care sunt dispuse sa-i accepte pe teritoriul lor. Pentru a evita situatia in care tarile in curs de dezvoltare sunt confruntate cu un exod al creierelor, care le-ar aduce mari prejudicii, Comisia propune stabilirea unor norme de limitare si chiar de interzicere a recrutarii active in aceste tari.

Referitor la situatia lucratorilor potentiali, care se confrunta in prezent cu 27 de proceduri diferite, Comisia a propus infiintarea unui ghiseu unic, cu scopul de a simplifica si accelera solicitarile de admisie.

Comisia Europeana a aratat ca doreste ca imigrantii legali sa se bucure de aceleasi drepturi (conditii de munca, salarii, educatie, securitate sociala), ca si cetatenii Uniunii. Obiectivul sau este dublu: o mai buna integrare a imigrantilor si protectia cetatenilor europeni fata de concurenta neloiala a unei forte de munca mult prea ieftine.