La vreo 30 de kilometri depărtare de Ploieşti, ascunsă într-o pădure, se află Uzina Mecanică Mija, una dintre puţinele fabrici din România în care se mai produce (încă) armament. Trecând pe lângă acest obiectiv militar ai putea fi tentat să spui că liniştea ce o înconjoară este firească, având în vedere profilul companiei. Din păcate, este o linişte înşelătoare. Cele 32 de hectare pe care se întindea fabrica par acum goale, iar miile de muncitori care intrau pe poartă în fiecare dimineaţă au rămas o amintire.

 Cazul nu este izolat. Mai toate fabricile româneşti de armament au aceeaşi soartă. Această ramură a fost copilul de suflet al lui Nicolae Ceauşescu, care a reuşit să pună România pe harta industriei mondiale de profil. Acum, despre aceasta se vorbeşte tot mai rar şi, în cele mai multe cazuri, de rău. Tehnologiile învechite, managementul defectuos, cu puternice influenţe politice, dar şi contextul economic mondial au adus acest sector în moarte clinică. Guvernele post-decembriste au vorbit puţin şi au făcut şi mai puţin pentru salvarea acestui sector, care se află acum la un pas de anihilare completă. Dacă întrebi ce viitor are această industrie, mai toţi actorii publici sau privaţi o să îţi spună că „lucrează la strategii de salvare.” Dincolo de aceste vorbe se aşterne un peisaj sumbru, în care se creionează de 22 de ani industria uitată a României.

 Perioada de glorie

Certificatul de naştere al industriei româneşti de armament este legat de o decizie luată de Nicolae Ceauşescu în 1968, privind înfiinţarea acestei ramuri, şi anunţată cu dramatism în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Mânat de planurile sale vizionare, privind o Românie autosuficientă economic, dar şi de invazia sovietică în Cehoslovacia, Ceauşescu a început să pună bazele unui sector care până în ’89 a aşezat România pe harta mondială a producătorilor de armament. După aproximativ 10 ani de la anunţul făcut de Ceauşescu, ţara noastră redusese drastic importurile masive de armament sovietic, reţeta fiind similară şi în ceea ce priveşte relaţia cu statele membre ale pactului de la Varşovia. În anii ’80, trei sferturi din necesarul de tehnică al armatei erau asigurate din producţia internă de armament, însă în tot acest timp crescuse şi potenţialul de export al acestei industrii. Anii ce aveau să vină urmau să confirme această evoluţie. De la tancuri, rachete, nave şi avioane de luptă, până la arme de artilerie şi infanterie cu muniţia aferentă, sisteme radar şi de transmisiuni, România producea o gamă impresionantă de produse militare, mai toate având la bază reţete sovietice. Din ’82, exporturile de armament au devenit pentru România un punct forte în relaţiile comerciale externe, principalele vizate fiind ţările arabe sau regimurile revoluţionare din Africa, Asia şi America Latină.

„În ’85 şi ’86, exporturile de armament ale României crescuseră foarte mult, aşa că Ceauşescu a construit noi fabrici, cum ar fi cele de la Plopeni, Filiaşi sau Dragomireşti. Prin dezvoltarea acestei industrii, el dorea să scape de datorii şi să exporte cât mai mult”, spune Constantin Neagu, inginer în cadrul Companiei Naţionale Romarm, principalul producător de armament din România.

În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceauşescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state şi regiuni.

În 1989, când în România se instaura o nouă ordine politică, exporturile de armament ale României însumau 800 de milioane de dolari, o cifră cu care această industrie nu avea să se mai laude niciodată, până astăzi.

 Declinul

Imediat după ’90, industria de apărare a intrat pe o pantă descendentă, traiectorie urmată fidel până în prezent.

„În acel moment, armata română era înzestrată cu produse şi echipamente fabricate de propria industrie de apărare. Tehnica militară respecta prevederile Tratatului de la Varşovia, iar România încă avea o industrie puternică, rezultatele militare ale cercetărilor de vârf având aplicabilitate şi în producţia civilă. Asta în contextul în care într-o serie de uzine producţia era duală, capacităţile militare fiind completate de capacităţi civile”, spune Adrian Nania, preşedintele Federaţiei Naţionale din Apărare „Unirea”.

Punctul major de cotitură a apărut în 1996, când România a semnat Aranjamentul de la Wassenaar, privind armele convenţionale, precum şi alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunţe la pieţele ilegale sau la partenerii comerciali tradiţionali, aflaţi sub incidenţa sancţiunilor ONU, Uniunii Europene, sau ale NATO. Efectele immediate ale acestui acord nu au întârziat să apară: producţia de armament a înregistrat o scădere dramatică, ce situa întreaga industrie undeva la limita supravieţuirii.

„Încheierea unor tratate şi acorduri internaţionale, pentru reducerea armamentului din dotare şi limitarea pieţelor pe care România putea exporta, precum şi reducerea comenzilor din partea Ministerului Apărării, proporţional cu apetitul acestei instituţii pentru importuri, încep să îşi facă simţite efectele.

După 1997 apare pentru prima oară noţiunea de şomaj tehnic, iar specialiştii încep să migreze spre alte zone economice, inclusiv în străinătate. Tot atunci au apărut primele încercări de privatizare, mai mult întâmplătoare, mai ales pentru satisfacerea unor interese private”, explică Nania.

Integrarea în structurile NATO nu a adus nimic bun pentru industria de apărare autohtonă, conform acestuia, în contextul în care nicio instituţie implicată în acest proces nu a negociat şi integrarea acestui sector în noul parteneriat.

„Contractele cu beneficiarii interni au continuat să scadă alarmant, ajungându-se la un grad de încărcare a capacităţilor de sub 5 % şi la o scădere dramatică a cifrei de afaceri.

Ministerul Apărării promovează în continuare o politică prioritară pentru importuri, iar statul roman s-a îndatorat peste măsură”, subliniază Adrian Nania.

În cadrul acestui proces haotic are loc şi dezintegrarea structurilor de cercetare-dezvoltare, ca urmare a reducerii comenzilor, precum şi prin migrarea cadrelor de specialitate în alte domenii.

Se încearcă supravieţuirea. Agenţii economici vor, cu resurse proprii, să omologheze şi să promoveze produse noi, tip NATO, fără a avea garanţia contractării lor de către forţele sistemului de apărare.

 Planuri de salvare

Tot ce a însemnat industria de armament, în anii ei de aur, se mai traduce acum în aproximativ 7.450 de angajaţi (faţă de 220.000 în anii de glorie), 23 de fabrici cu capital majoritar de stat, aflate la limita subzistenţei, şi exporturi ce însumau 38,9 milioane euro, la jumătatea acestui an.

„La nivelul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri sunt în curs de elaborare, în parteneriat cu Ministerul Apărării Naţionale şi celelalte instituţii componente ale sistemului naţional de apărare, Strategia şi Legea industriei de apărare, iar la nivelul operatorilor economici există programe de restructurare şi redresare economică”, au declarat reprezentanţii Ministerului Economiei, întrebaţi despre viitorul acestei industrii.

În ceea ce priveşte sumele alocate pentru aceste măreţe planuri de „restructurare şi redresare economică”, răspunsul este şi mai grăitor: alocaţiile bugetare acordate operatorilor economici sunt în concordanţă cu planurile de dezvoltare şi restructurare.

Sub luciul acestor vorbe atent alese se află însă un alt adevăr: industria de armament este în moarte clinică şi niciun guvern de după ’89 nu a putut să readucă acest sector la viaţă.

Bugetele naţionale consacrate apărării constituie principalul motor al acestei industrii, care are nevoie urgentă de fonduri pentru retehnologizare şi modernizare. Aceste bugete reflectă politicile şi priorităţile naţionale şi, în decursul ultimilor 20 de ani, ele au scăzut treptat, ducând la reducerea masivă a cifrei de afaceri şi a locurilor de muncă.

Conform „Planului Strategic al Ministerului Apărării Naţionale, pentru perioada 2010-2013”, continuarea procesului de transformare a armatei române presupune alocarea anuală, pe perioada 2010-2012, a unui procent de minim 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare şi până la 2,38% din PIB pe proiecte concrete, în conformitate cu prevederile programului de guvernare. Pe hârtie lucrurile arată cum nu se poate mai bine, însă realitatea ne retrimite în scenariul sumbru descris până acum.

Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2012-2015 a Guvernului prevede alocări anuale pentru Ministerul Apărării, de-a lungul acestei perioade, de aproximativ 0,8% din PIB.

„Participarea industriei de apărare româneşti la realizarea programelor de înzestrare a Armatei este una din priorităţile relansării activităţii în acest sector şi se poate realiza dacă se iau o serie de măsuri, cum ar fi reglementarea în vederea protecţiei propriei industrii, eliberarea spaţiilor şi depozitelor Armatei de produsele casate, aflate la limita resursei de funcţionare, dar, mai ales, măsuri economico-financiare care să vizeze eliberarea agenţilor economici de povara datoriilor şi a cheltuielilor constante neproductive, adică ştergerea datoriilor, a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor”, explică Nania. Acesta este unul dintre puţinii specialişti din industria de armament care a pus la punct o strategie privind salvarea acestui sector. Nania şi-a prezentat planurile în cadrul Parlamentului, în octombrie anul trecut, însă efortul său a trecut până acum neobservat.

Acesta consideră că procesul de restructurare, dezvoltare şi modernizare a industriei de apărare trebuie să depăşească starea de stagnare şi provizorat şi să evolueze rapid în sensul eficientizării şi conectării cu industria de apărare europeană. Un pas important în această direcţie ar fi modernizarea şi retehnologizarea capacităţilor industriei de apărare, prin cooperare cu firme din cadrul Uniunii Europene şi cu alţi parteneri din NATO, racordarea întreprinderilor româneşti de profil la activităţile Agenţiei Europene de Apărare şi proiectarea gamei de produse în funcţie de necesităţile reale ale instituţiilor de securitate româneşti.

„Încercările de parteneriat utilizând instrumentele privatizării, cum ar fi vânzarea acţiunilor la societăţile cu capital majoritar de stat, constituirea de societăţi mixte sau închirieri de active în vederea realizării unor proiecte comune s-au arătat a fi ineficiente, atâta timp cât statul român nu a oferit un segment de piaţă internă pentru produsele respective. Exemplul cel mai elocvent îl constituie S.C. Arsenal Reşiţa S.A, filială în cadrul Companiei Naţionale Romarm S.A., care a fost scoasă la privatizare în 2005. Două firme puternice şi-au manifestat intenţia de cumpărare, Rheinmetall - Germania şi Soltam – Israel, însă numai în condiţiile promovării de către MAPN a programului de obuzier 155 mm, care urma să se realizeze la Reşiţa”, spune Nania.

Privatizarea nu s-a realizat, în condiţiile în care stoparea programului de înzestrare a Armatei a tăiat apetitul celor doi investitori strategici, uzina ajungând în situaţia de avarie. Mai exact, din 436 de salariaţi au mai rămas 56, în principal pentru activităţile de pază.

„Este evident faptul că, atâta vreme cât se va continua cu politica păguboasă de a importa tehnică militară, uzinele de armament şi muniţie vor rămâne neatractive pentru investitorii străini”, a conchis Nania.

Deşi nimeni nu înaintează vreo cifră, este lesne de estimat că pentru a salva această industrie e nevoie de investiţii de miliarde de euro, eşalonate pe mai mulţi ani.

„În funcţie de bugetele alocate anumitor sectoare, se pot face retehnologizări şi modernizări. Pentru a utiliza coerent aceşti bani, avem întocmite studii de fezabilitate şi, pe baza lor, urmează să demarăm investiţiile. În ceea ce priveşte mărimea investiţiilor, nu am o cifră exactă, dar într-un proiect de retehnologizare, spre exemplu, vom investi aproximativ 40 de milioane de euro. De asemenea, în ceea ce priveşte personalul din această industrie, nu cred că acesta va creşte, ci se va merge pe creşterea productivităţii”, subliniază Constantin Neagu.

Până când aceste planuri vor fi implementate, industria de apărare rămâne în continuare acelaşi naufragiat în căutarea unui colac de salvare. Miile de angajaţi în şomaj tehnic, halele industriale în paragină sau depozitele învechite de armament sunt realităţi despre care se va vorbi în continuare prea puţin. Nu ar trebui să ne declarăm uimiţi dacă vom afla că multe din aceste fabrici vor împărtăşi soarta fabricii de armament de la Plopeni. Utilajele Uzinei Mecanice de acolo au fost vândute drept fier vechi şi peste 10.000 de angajaţi au fost disponibilizaţi.

Interesul naţional

Agenţia Europeană de Apărare arată că, în ultimii ani, costurile cu echipamentele militare au crescut, iar forţele armate au făcut obiectul unor restructurări, eforturile de îmbunătăţire a competitivităţii şi a raportului calitate/preţ devenind din ce în ce mai importante.

În acest context, guvernele europene arată o preferinţă evidentă pentru propriile lor industrii naţionale de apărare. Măsurile luate nu au mers doar în direcţia protejării locurilor de muncă şi a stimulării investiţiilor, ci şi pentru a garanta siguranţa aprovizionării şi a schimburilor de informaţii. Astfel, statele membre se arată reticente faţă de acceptarea interdependenței, după cum se arată în strategia pusă la punct de Adrian Nania. În consecinţă, producătorii din alte state membre nu beneficiază decât de un acces limitat la pieţele interne de apărare, sau nu au niciun fel de acces.

Un alt aspect observat se referă la faptul că, deși în sectorul echipamentelor de apărare producţia este concentrată la 6 state membre - Germania, Spania, Franţa, Italia, Suedia şi Regatul Unit -, întreprinderile care produc echipamente şi sisteme auxiliare sunt răspândite în toate colţurile Europei. Cu toate acestea, în medie, statele membre cheltuiesc aproape 85% din bugetul lor pentru echipamente care ajung pe piaţa internă.

În materie de modele de succes, nu trebuie să ne uităm prea departe.

Bulgaria a exportat în 2011 arme în valoare de 231 de milioane de euro, în timp ce exporturile României s-au cifrat la 131 milioane de euro. Deşi a fost acuzată de Amnesty International că a vândut arme Libiei, încălcând astfel embargoul impus acestei ţări, Bulgaria şi-a protejat mai eficient industria de armament, reuşind să scoată câştiguri frumuşele de pe urma acesteia.

În loc de încheiere

Nicolae M. a muncit 20 de ani în industria de armament. A învăţat să lucreze cu explozibili şi cu materiale foarte delicate, utilizate în producerea focoaselor pentru rachetele de război. La 45 de ani a rămas fără loc de muncă. Şi-a încercat norocul în Spania, însă lucrurile nu mai stau nici acolo ca acum câţiva ani: competiţie mare, mulţi români şi slujbe puţine.

„Am încercat să îmi găsesc un loc de muncă în România, dar se plăteşte prost. În Spania, am lucrat în domeniul construcţiilor, pe partea de instalaţii electrice. Când mă întrebau ce sunt de profesie şi le spuneam unde lucrasem, spaniolii rămâneau muţi de uimire”, povesteşte mândru Nicolae.

Povestea şi orgoliul său sunt reprezentative pentru industria din care provine. Şi care îşi caută în continuare un viitor.

 Gigi Becali, PROPRIETAR DE FABRICĂ DE ARMAMENT

Unul dintre cele mai cunoscute nume ale show-biz-ului autohton, Gigi Becali, a cumpărat în 2004 fabrica de armament de la Drăgăşani. Aceasta fusese scoasă pentru privatizare în 2003, de către Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, iar Becali şi Asociaţia Salariaţilor au cumpărat pachetul integral de acţiuni, după ce au oferit 139 miliarde de lei. Latifundiarul din Pipera a achiziţionat 90% din acţiuni.

OPSPI a cerut ulterior anularea contractului de vânzare-cumpărare, argumentând că Becali şi PAS Drăgăşani nu şi-au respectat toate obligaţiile asumate, adică nu au făcut investiţii de trei milioane de euro, conform contractului de privatizare.

Instanţa a decis că Becali şi Asociaţia Salariaţilor trebuie să plătească 307.500 euro pentru nerealizarea unei părţi din investiţii. În stilul caracteristic, Becali consideră că această fabrică nu trebuie să mai producă gloanţe pentru mitraliere, deoarece el nu îşi doreşte să producă moarte. Gloanţele produse aici nu sunt compatibile cu armamentul NATO, aşa că fabrica şi-a oprit producţia.

 TOP COMPANII CU CAPITAL DE STAT:

1. Uzina Mecanică Sadu specializată în cercetarea, proiectarea, fabricarea şi comercializarea de muniţie de infanterie de tip NATO;

2. Uzina Mecanică Cugir S.A. specializată în arme şi muniţii;

3. Electromecanica Ploieşti S.A. specializată în armament antiaerian;

4. Avioane Craiova S.A. specializată în producerea de avioane militare şi sisteme de avionică şi armament avansat;

5. IAR S.A. Braşov specializată în producţia de elicoptere militare.

 

TOP COMPANII CU CAPITAL PRIVAT

1. Aerostar Bacău specializată în întreţinerea şi modernizarea de avioane militare. Acţionarul majoritar al Aerostar este IAROM S.A. ( fostul Centru Naţional al Industriei Aeronautice Române), cu peste 71% din acţiuni.

2. Aeroteh Bucureşti produce tehnologie aerospaţială şi militară; Dumitru Bănuţ – 59,4%;

3. Electromagnetica Bucureşti produce electronică militară; Asociaţia PAS Electromagnetica – 30,8%;

4. Elprof Bucureşti produce echipamente de radiocomunicaţii militare; Consorţiul Iarom/Aerostar – 90% din acţiuni;

5. MFA S.A. Mizil produce armament destinat infanteriei – acţionar majoritar Iustin Paraschiv, patronul grupului de firme Carmistin.

 

CE EXPORTĂM

1. lovituri antitanc;

2. puşti semiautomate tip PSL;

3. puşti mitralieră;

4. puşti sport de diferite calibre;

5. pistoale mitralieră;

6. puşti de asalt;

7. mitraliere antiaeriene;

8. puşti semiautomate cu lunetă;

9. mitraliere pe tripod;

10. componente pentru diverse piese de armament.

Sursa: ANCEX

 

TOP DESTINAŢII EXPORT – 2011

1. SUA 3,82 milioane de euro

2. Maroc 22,5 milioane de euro

3. Afganistan 19,25 milioane de euro

4. Olanda 14,6 milioane de euro

5. Israel 11,02 milioane de euro

sursa: ANCEX

 

VALOAREA EXPORTURILOR 2006-20011

2006 79,30 milioane euro

2007 61,16 milioane euro

2008 82,90 milioane euro

2009 97,70 milioane euro

2010 122,70 milioane euro

2011 131,00 milioane euro

sursa: ANCEX