Cu mic, cu mare, de la cel mai influent bancher până la cel mai tehnocrat guvernant, fiecare a venit cu ameninţări, directe sau voalate, menite a direcţiona spre coşul de gunoi mult hulitul proiect de act normativ privind darea în plată. Băncile par speriate pe bune, Guvernul tehnocrat tremură de frica presupuselor procese, iar unii şi alţii văd biata economie la pământ, răpusă de furia bancherilor străini ce vor pune lacăte pe creditare. În decurs de câteva săptămâni, au apărut atât de multe în spaţiul public - inclusiv o campanie media, premieră pentru sistemul bancar -, încât nu pot să nu mă întreb care este, de fapt, miza.

Trebuie punctat foarte clar că această lege a dării în plată nu este vreo mană cerească pentru clienţi. Trebuie să fii într-o dificultate serioasă ca să decizi să-i dai băncii casa după ce ai plătit un avans consistent şi rate lunare o perioadă. Din start, clientul va pierde toate acestea şi va rămâne şi fără un acoperiş deasupra capului. Ceea ce nu este nici pe departe vreun avantaj major. Tocmai de aceea, cred cu tărie că nu se vor înghesui românii să-şi predea casele către creditori. Sunt convinsă că şi băncile ştiu acest lucru. Atunci de ce sunt speriate? Explicaţia este simplă: dispare oportunitatea unor afaceri colosale. Mai exact, acum, un rău platnic este executat silit, i se ia casa - care se poate vinde pe nimic (la a treia licitaţie, cel mai mare preţ oferit), iar pentru restul de credit este urmărit el şi toţi ai lui pe viaţă. Acum, banca îşi permite să vândă portofoliul de neperformante pe nimic, ştiind că ulterior clientul va fi forţat să plătească până la ultimul leuţ. Totul este foarte uşor, iar profitul este neatins.

Dacă legea dării în plată ar fi în vigoare, riscul ar fi împărţit între creditor şi creditat. Lucru cu care instituţiile de credit nu sunt obişnuite în România. De aici tot războiul. În care instituţiile statului au intrat. Nu de partea celor mulţi. Ci de partea celor puternici.