Filozofii, istoricii sau criticii politicii, guvernărilor, civilizaţiilor au aparţinut, asemenea celor mai mulţi dintre intelectuali,  unei categorii de oameni relativ  încrezători, naivi adesea, incapabili de a-şi vizualiza răul politic, social, istoric până la capăt. Reuşeşti acest lucru doar atunci când   vezi direct, cu ochii tăi, şi din lăuntrul mecanismului politic istoria – este motivul pentru care nu am acordat niciodată atenţie opiniilor  politologilor ci doar  mărturisirilor oamenilor activi  în conducerea, ţărilor în rarele lor momente  de sinceritate. Nici aceste mărturisiri nu sunt integral relevante – către adevăr te conduc mai ales erorile de tip freudian pe care le comit inconştient aceeaşi, precum şi aspectele de comportament care,  luate superficial, încă de la începutul istoriei şi până astăzi, par cu totul extravagante, inacceptabile, ridicule, stupide, dacă nu sunt  şi criminale. Intrând direct în subiect, vreau să spun că mijlocul electiv de supunere a popoarelor la o dictatură este aparenta derivă, perfect controlată totuşi, a celui care se îndreaptă către preluarea dictatorială a statului, derivă a unui comportament ce ajunge să pară halucinator, extreme abuziv, întors împotriva celei mai  elementare normalităţi omeneşti. Actele prin care dictatorul lasă impresia că se compromite pe el însuşi sunt cele prin care se susţine îşi consolidează puterea, pentru o perioadă nu rareori lungă, deşi tot prin această derivă iese, la un moment dat, din istorie, din propria-i existenţă , dintr-o minimă capacitate de a acţiona. Democrit ştia ce spune când  afirma că de unde vine, binele, vine şi răul, dar şi putinţa de a scăpa de rău.

Platon – filozoful suprem  al evoluţiei   cunoaşterii şi gândirii – spunea că tiranul, de îndată ce ajunge la putere, face două lucruri: sărăceşte poporul,  pentru a-l  obliga să   se dezintereseze de treburile publice şi îşi caută duşmani spre a ajunge să fie considerat util. Noi înşine am experimentat, în existenţa noastră, şi încă  în mod repetat, încercările, dar şi practicile, diferitelor personaje nefaste, aflate în funcţii de conducere, de a-şi realiza scopurile tiranice mergând pe căile relevate de Platon. Filozoful nu greşea în ceea ce spunea, dar omitea un aspect sever, inacceptabil, sinistru, al comportamentului personalităţii tiranice – el însuşi, Platon, cu tot geniul său, avea atâta experienţă câtă   putea să aibe în epoca sa şi, în plus, aspiraţia sa către bine îi oculta, probabil, înţelegerea abjecţiei omeneşti, din nefericire mult prea omeneşti, aceasta deschisă mai ales de capcana atrăgătoare a paranoiei. De la Gustave Le Bon şi până la Sigmund  Freud, apoi până la Erich Fromm şi Herbert Marcuse  dictatura  a fost văzută fie   drept paternalism,  ca amară confuzie a super-egoului cu obiecte libidinale, fie ca frică de libertate. Defectul oricărei dictaturi părea să fie o problemă de nivelul psihiatrului.  Hannah Arendt în ,, Originile  totalitarismului’’ a tratat conjugat dictaturile şi antisemitismul. Eu însumi, am interpretat totalitarismul drept explicabil prin complexul de inferioritate descris de  Alfred Adler. Fiecare  dintre aceste interpretări cauzale  au abordat problema prin metodele unor concepţii asupra omului sau civilizaţiei, construite sau adaptate de autorii ideilor privind destrămarea civilizaţiei.  Acum sunt convins că toate acestea sunt  viziuni mult prea blânde, aproape nişte scuze medicale, ori de stil medical, oferite unor personaje demoniace.

Herodot relatează că unul dintre împăraţii persani care invadaseră Orientul apropiat până la Marea Egee obişnuia să bea, seară de seară, deosebit de mult – nu era singurul făcând aşa ceva, iar beţia devenise metodă legislativă; orice lege, în Imperiul Persan al vremii trebuia să fie aprobată de împărat şi de membri consiliului său de două ori, odată dimineaţa când erau trezi şi a doua oară seara, după ce se îmbătau. Totuşi,  în cazul relatat, marele vizir al împăratului  a devenit  îngrijorat de starea acestuia şi l-a rugat,  ceremonios şi curtenitor, să bea mai puţin. De ce? l-a întrebat sever  împăratul. Vizirul a simţit primejdia şi a căutat o manieră de a se scuza: ca să nu vă tremure mâna când veţi folosi arcul, sabia sau lancea, Împăratul a cerut ministrului si îl aducă  în sală pe fiul său, un tânăr aflat în plină vârstă a puterii; l-a aşezat la capătul marii încăperi  a palatului, la picioarele unui zid; a trecut la cealaltă parte a sălii şi a ordonat să I se aducă arcul şi o săgeată; a aşezat săgeata în arc, a ţintit şi a lansat săgeata în pieptul fiului  primului  său vizir. Tânărul  a căzut mort; împăratul a pretins ca să se despice, pe loc în prezenţa întregii curţi, pieptul tânărului  şi a trimis pe tată să vadă unde a înfipt săgeata – în inimă, a fost răspunsul tatălui, şi astfel problema băutului discreţionar al tiranului imperial a fost încheiată. În Grecia Mare un alt  tiran pusese să şi se confecţioneze, sculpteze, un taur  în  bronz, gol în interior, în  care să îşi ardă oponenţii sau, pur şi simplu, victimele. Mulţi au trecut prin acest supliciu dar, în cele din urmă, tiranul l-a ars în taur pe sculptor, iar poporul cetăţii l-a ars, în acelaşi obiect,  pe tiran – Democrit ştia bine ce spunea. În Imperiul Roman, în Roma, aceea care a făcut să apară, în calitatea de cea mai înaltă creaţie intelectuală, ştiinţa şi filozofia dreptului, împăraţi precum  Caligula,Claudius, Nero, Comodus,  criminali, dezechilibraţi, până la  a ridica un cal la demnitatea de senator, toţi în cele din urmă ucişi de propriile lor gărzi.

Toate acestea par să fie trecute, dar crucificarea lui Iisus, martirajul creştinilor din Antichitate şi până de curând, holocaustul nazist şi suprimarea fizică a membrilor claselor avute în comunism nu continuă, cumva,  o tradiţie din Antichitate şi până acum, o istorie care s-ar zice că aparţine unei adevărate manii a morţii şi crimei. Ce a urmat însă?  Dezumanizarea, prin scoaterea unei civilizaţii, ce ar fi putut lua   o evoluţie echilibrată, de sub autoritatea legilor, a constituţiilor, a bunei şi corectei  administrări.

Istoria este dezvoltarea în paralel a civilizaţiei şi a pulsiunii totalitare, centrate pe abuz. Cornelius Sylla Felix  a deschis calea persecuţiei publice a cetăţenilor propriului stat, dar actul său criminal se motiva logic exact; ce este însă uciderea fiului unui apropiat susţinător al tău, torturarea fastuoasă a concetăţenilor, incendierea Romei de către chiar împăratul ei, acordarea titlului de senator unui cal, încălcarea arogantă a legilor şi, la limită, a constituţiilor, sau constituţiei. Cum pot fi calificate toate acestea? Sunt  ele acte dezechilibrate? Nici vorbă: sunt metodele cele mai brutale şi, totodată, cele mai subtile, de constituire şi consolidare a puterii. Cine poate face aşa ceva demonstrează,  până la o extremă certitudine, că poate face orice, iar cine face orice, poate face orice oricui.  Cine poate face orice oricui este o primejdie absolută pentru oricine.

Atenţie: este aici arma supremă a autorităţii totale, este calea maximului voluntarism, dar este o cale fără întoarcere, precum aceea, să zicem, ca simplu exemplu, a lui Sadam Husein.