'În acest moment, preţul fondurilor pentru politică este în creştere, impulsul de creditare este negativ, iar energia tinde către minimul anului'. Se apropie oare de final perioada de aproape 10 de experimentare cu politica monetară? Presa financiară aşa pare să creadă, în timp ce Rezerva Federală avansează hotărât pe poteca sa şi continuă să dea semnale că ne aşteaptă o mai mare înăsprire, nu mai puţină, scrie agerpres.

Între timp, Banca Japoniei explorează potenţialele ieşiri din programul său de relaxare cantitativă, iar Banca Centrală Europeană vorbeşte despre diminuare. În acelaşi timp, ratele venitului fix (şi ale volatilităţii) scad în continuare - aceasta nu este deloc o corelaţie de manual, deci altceva e la mijloc.

Într-adevăr, premisa de bază în politica economică şi monetară de la minimul din 2008 a fost expansiunea creditării, adică creşterea cantităţii de credite pentru a ajuta economia să se redreseze. Ceea ce atunci reprezenta un ajutor, a devenit acum, însă, o dependenţă - în asemenea măsură că, de fapt, oprirea fluxului de creditare va duce la o mahmureală serioasă.

În ciuda întregii retorici agresive, frânarea în ceea ce priveşte extinderea creditării riscă să aducă după sine rate de creştere recesionare până la finalul acestui an, şi iată de ce: Noi, economiştii, nu ştim aproape nimic despre cutia neagră numită 'economie'; în schimb, avem tendinţa de a monitoriza ceea ce iese din cutie - profit, productivitate, inflaţie şi locuri de muncă, printre altele.

Însă problema aici este că noi încercăm să prezicem cursul economiei folosind puncte de date care de fapt le urmează pe cele pe care le prezicem. Pentru a reduce acest lucru, încercăm să ne uităm la ceea ce împinge, de fapt, o economie: preţul banilor, cât şi cantitatea de credit şi energie.

Preţul banilor - dobânda - este principalul factor de actualizare pe care-l folosim. Cantitatea de credit este apoi folosită pentru a calcula viteza şi activitatea comercială, iar energia rezidă în tot ceea ce ai făcut azi, deci este o componentă cheie şi (mai important) un cost al economiei.

Ceea ce este interesant e ca, în ciuda titlurilor optimiste şi a evaluărilor ridicate a capitalurilor proprii, suntem în pericol de încetinire serioasă. Atunci când monitorizăm creditarea, noi vorbim despre 'impulsul de creditare' sau schimbarea netă a creditării împărţită în PIB. Impulsul de creditare este în faţa economiei reale cu aproximativ nouă luni.

Un alt mod de a ilustra acest lucru este de a privi în urmă. În 2016, T1 a reprezentat cel mai prost început al anului comercial de câteva zeci de ani. Băncile centrale s-au panicat, Fed s-a oprit din creşterea dobânzii, BCE a apăsat până la capăt pedala de viteză în ce priveşte relaxarea cantitativă, iar Banca Japoniei a adoptat o rată fixă pe 10 ani - acest lucru a dus la un mare impuls de creditare pozitiv, aşa cum e ilustrat mai sus.

Apoi, în T3 şi T4, China a început să se concentreze pe înăsprire şi pe reducerea gradului de îndatorare final. Să aplicăm, aşadar, regula celor nouă luni anului 2016... dacă trasăm o linie prin mai, iunie, iulie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie, ar trebui să vedem vârful în 'activitate' în urma extinderii impulsului de creditare în ianuarie/februarie - şi chiar aşa e!

Nu, creşterile observate în cazul PMI şi al inflaţiei nu au fost determinate de victoria electorală a lui Donald Trump (deşi aşteptările au fost), ci de o extindere a creditării la scară mare. De fiecare dată când a existat un obstacol în drum, soluţia a fost aceeaşi: mai multe credite. Acum, însă, băncile centrale contestă pe faţă acest lucru şi, atât în cazul Fed, cât şi al Băncii Populare a Chinei, acestea reduc forţat 'impulsul' - asta înseamnă că, fără noi reforme sau relaxări fiscale, economia SUA şi cea globală vor încetini semnificativ până la finalul acestui an.

Trebuie să punem şansele pentru această evoluţie la 60% (nu 100% , atenţie), dar adevărata relevanţă a acestei solicitări este faptul că o recesiune este singurul risc adevărat pentru actualul mediu Goldilocks de capital ce curge spre acţiuni bazate pe TINA ('there is no alternative' - nu există nicio alternativă, conform lui Albert Edwards de la Societe Generale).

Din anii 1920, recesiunea medie a costat investitorii 33%, intervalul fiind 25-55%. Iar recesiunea, desigur, este exact cel mai mare risc care face obiectul atenţiei modelului de expansiune a creditelor prin intermediul unui dolar SUA mai slab. Acest lucru, desigur, este şi exact ceea ce încearcă să evite decidenţii politici prin încercarea de a suspenda ciclul economic.

Acesta nu este un avertisment de perspective sumbre, ci o observa?ie că dacă creditarea este singurul ingredient care a fost folosit pentru a ajusta economia în ultimii 10 ani, atunci poate că momentul în care cele trei elemente care intră în 'cutia neagră' - preţul banilor, creditarea şi energia - încep să scoată scântei, atunci acesta este un moment la care ar trebui să fim atenţi.

În acest moment, preţul fondurilor pentru politică este în creştere (randamentele pe termen mediu şi lung sunt în scădere), impulsul de creditare este negativ, iar energia tinde către minimul anului (dezinflaţionistă).

Băncile centrale fac greşeala clasică de a se uita la datele economice trenante, insistând că încetinirea observată în cazul inflaţiei şi a activităţii economice este 'trecătoare'. Totuşi, noi luăm în considerare faptele şi argumentăm în contradictoriu că 'gravitatea' economică va predomina - impulsul de creditare poate fi ignorat, însă faci asta pe riscul tău... şi pe barba ta. Vedem inflaţia mai scăzută şi ne gândim că ciclul de creştere este pe care să se finalizeze, inclusiv retorica agresivă. Acest lucru îl vedem ducând la rentabilitate în exces pentru venitul fix şi aur şi câteva riscuri ce vor apărea pentru capitaluri proprii.

De asemenea, admitem că atât părerea majoritară, cât şi investitorii cred că avem mult timp la dispoziţie pentru o schimbare, însă timpul are obiceiul de a-i păcăli chiar şi pe cei mai buni observatori ai săi, ca să nu mai vorbim de cei înflăcăraţi de dorinţă ...