L-am întâlnit pe Florin Călin Păun la Bucureşti, după ce tocmai îşi învinsese fratele la carting, într-o „surprinzătoare” aventură prin mall-ul românesc. A povestit despre victoria asupra fratelui la fel de pasionant ca despre strategia de dezvoltare internaţională sau de transfer tehnologic de care se ocupă, la ONERA, sau ca despre primul lui zbor cu planorul. La fel a relatat, cu mult umor, despre greutăţile prin care a trecut, despre cum, student fiind, a împărţit singurul ou din frigider cu un „băiat rău” din Maramureş, care se lipise de el „fiindcă era student şi vroia să vadă cum se mai trăieşte normal”.

Florin Păun aterizase în Franţa, visând să zboare toată viaţa, de fapt. Fost olimpic la fizică, parte a lotului din ’87, s-a vrut, pe rând, cosmonaut, după modelul Prunariu, desigur, pilot şi inginer cibernetician, fiindcă îl pasiona inteligenţa artificială. Până la urmă, a ales nu să piloteze aeronavele, ci să le construiască. „După ce am zburat pentru prima oară cu un instructor pe un planor şi, cu ceva noroc, am câşigat altitudine, mi-a făcut nişte figuri de acrobaţie, de am coborât ca un om beat. Am zis că mă apuc de pilotaj. Mi s-a spus „nu, nu, fiindcă avem nevoie de voi să construiţi aeronave, dar poţi veni să şi pilotezi, în paralel, dacă vrei. Am fost convins, în cele din urmă, să devin inginer. E atât de mult bun simţ, uneori, în ceea ce ţi se spune, că nu ai încotro, eşti obligat să vezi evidenţa”, spune el astăzi.

Aventura franceză a lui Forin Păun a început în ianuarie, ’93, când a plecat la École Politechnique, pentru ultimul semestru de studenţie, într-un schimb de experienţă. Erau vremurile candorii postrevoluţionare. V.N. Constantinescu, rectorul de atunci al Politehnicii şi „un mare nume al aerodinamicii româneşti”, afişase, la avizier, o scrisoare trimisă de directorul École Politechnique - o instituţie socotită, în mediul academic internaţional al vremii, prea închisă şi elitistă. Vrând să dovedească contrariul, francezii au hotărât să invite şi studenţi din alte ţări, într-un schimb de experienţă, pentru un semestru. A fost şansa lui Florin Călin Păun. Una pentru care a avut de luptat. Dar în ţara lui!

Prima lecţie de democraţie i-a schimbat viaţa

Auzind vestea, Florin şi colegii lui români îşi pregăteau, entuziaşti, CV-urile. Cine nu visa, mai ales pe atunci, să studieze în străinătate? Dar maşinăria a intrat rapid în funcţiune. „Ni s-a spus că mai întâi trebuie să merităm să plecăm, că nu e aşa simplu. Ni s-a dat inclusiv un test de limbă şi ni s-a spus «de restul ne ocupăm noi». Eram destul de naiv să cred că îşi vor face treaba. Îl aveam, însă, printre noi pe Ionuţ Dănăilă, care intrase primul la Aeronave (n.red, astăzi, Ionuţ Dănăilă este profesor la Paris). El mai ieşise în străinătate, în ’91, cu Asociaţia Studenţilor la Aviaţie din Europa şi avea, cât de cât, acea deschidere de spirit. Mi-a spus «nu pleca în război cu ei, lasă-i în pace şi trimite C-vul de unul singur». Am întrebat, consternat, dacă avem voie să facem aşa ceva”. A fost prima lecţie despre democraţie pe care tânărul student din România postdecembristă o primea. Una esenţială, după cum se va dovedi. „Am înţeles că sunt reguli de respectat, dar că există, totuşi, şi nişte libertăţi, în democraţie. Dacă regula este oprimantă, o respecţi, dar ai căi de a acţiona pentru a o schimba, atâta vreme cât nu este ilegal ce faci.”

Între timp, Florin Călin Păun, născut în Alba Iulia, România, a ajuns între primii 3 studenţi de la Aeronave, la Paris. Iar cele 10 dosare selecţionate de ministerul din România nu au mai ajuns nici până astăzi în Franţa...

A lăsat garsoniera românească pentru diploma franţuzească

Florin devenise, în Franţa, un tânăr inginer de aviaţie. Ieşise şef de promoţie, pe oraşul Toulouse, însă nu era cetăţean francez, deci nu putea obţine o bursă de doctorat, aşa cum şi-ar fi dorit. Nici măcar în calitatea sa de şef de promoţie. Dar nu se spune că norocul este pentru cei care-l merită? Întâmplările care au urmat în viaţa lui aşa arată. Profesorul său de dinamica gazelor era nimeni altul decât directorul ONERA. L-a invitat pe tânărul român şi pe alţi doi colegi ai acestuia la un stagiu, la Toulouse. Aşa a descoperit personajul nostru ONERA. După două decenii de atunci, Florin Călin Păun face parte din conducere.

În paralel, timp de trei ani şi-a dat şi doctoratul. O misiune grea, mai ales la început, fiindcă nu dispunea de fonduri. Dar a acceptat un „deal” propus de un profesor care a crezut în el şi a continuat să muncească şi să studieze. Strânsese, în cele 6 luni de când era în Franţa, toţi banii din bursa de studii şi din stagiu, care era, practic, o muncă plătită. Avea 900 de dolari. „Tot ce primeam puneam de-o parte. Învăţam şi strângeam din dinţi, fiindcă mi se promisese că, dacă fac figură bună la master, voi face şi doctoratul cumva.” Întors în ţară, Florin a avut de ales între două scenarii: a pus banii pe masă, în faţa părinţilor. Ei au făcut acelaşi lucru cu cei 600 de dolari pe care i-au scos dintr-un dulap. Tata mi-a spus că în blocul vecin se vinde o garsonieră cu 1.500 de dolari. Un vis care ispitea orice părinte, în ’93, fiind cam singura expresie o minimei siguranţe pentru ziua de mâine. „Ai garsoniera, ai acoperişul tău, îţi începi viaţa, eşti inginer, te descurci”, i-a spus tatăl. Răspunul fiului: „Plec cu ei în Franţa, dacă aveţi încredere”. Şi au avut.

Dar banii nu i-au ajuns tânărului aspirant român. Munca la negru ar fi fost o soluţie, dar nu era simplu, în Franţa. Pentru orice eventualitate, Florin îşi făcuse, totuşi, o carte de vizită pe care o lăsase la toate garajele de motociclete din sudul oraşului Toulouse. Adăugase lângă titulatura de „inginer aerospaţial” bon mécanicien moto. Când părăsise România, era destul de priceput, fiindcă împreună cu Bobină, fratele lui, dăduseră drumul la gaşca de motociclişti din Drumul Taberei. Împreună reparaseră, cu cărţile pe genunchi, multe dintre motocicletele venite din Vest, pe atunci. În Franţa, aşadar, norocul lui Florin a fost o Honda mai complicată, cu 4 cilindri în linie şi 4 carburatoare – „un model faimos”, pe care mecanicii francezi nu reuşeau să îl regleze, pentru că o făceau ca la carte, adică reglau toţi cilindrii la fel. „Numai că cilindrii din mijloc sunt mai calzi decât cei din exterior şi le trebuie mai puţină benzină. Asta nu scria japonezul la carte. Dar degeaba ştiam asta, că nimeni nu vroia să mă bage în seamă. Nu aveau voie să angajeze la negru.” Dar cum Honda venea mereu înapoi la reglat, „le roumain” a fost chemat, într-o duminică, şi închis în garaj, să nu-l vadă nimeni. Motocicleta a mers, la fel şi treaba pentru Florin. Aşa s-a mai descurcat un an.

Astăzi, cu un CV care îi reflectă toată pasiunea pentru ingineria de aviaţie, cu un job care îi place atât de mult, încât nici în vacanţă nu pleacă, cu o modestie tipică oamenilor care ştiu exact cât valorează, cu un pragmatism neascuns, foarte onest, care îl opreşte să se întoarcă acasă, Florin Călin Păun îşi rezumă viaţa scurt: challenge permanent, căutare de soluţii pentru a ameliora ceva şi multă curiozitate. Un lucru care îl interesează acum este să poată contribui în a oferi un model tinerei generaţii de acasă. El a avut unul în inginerul Cyrus Smith, din "Insula misterioasă", a lui Jules Verne. Iată ce poate face o carte…

Chestionarul Income

1. Veniţi din mall. Ce aţi văzut la mall, în România?
Am văzut un cuplu care vroia să cumpere un iPad. Eram acolo şi i-am întrebat la ce vor să-l folosească, fiindcă iPadul este foarte bun pentru a consuma informaţie, dar e slab pentru a furniza informaţie. Se uitau la mine ca la un extraterestru. „Nu, dragă domnule”, mi-au răspuns, „îl luăm pentru puştoiaca asta, să se joace pe el.” Am rămas şi eu ca prostul. Şi de ce nu îi luaţi, domnule, o consolă? Calitatea grafică e mai bună şi este mai ieftin. „I-auzi, Nelu!.” Este o scenă din viaţa cotidiană... Un alt fapt. Avem fete de înnebuneşti. Eu nu am văzut aşa ceva nicăieri. Străinii spun acelaşi lucru. În schimb, când deschid gura şi încep să vorbească, nu e prea bine. În oraşele de provincie, pe de altă parte, şi chiar la ţară, am văzut fete care nu se aranjează ca cele din Bamboo, dar când vorbeşti cu ele, au o doză din acea populară înţelepciune. Din fericire, România este într-o mare proporţie rurală.

2. Dincolo de graniţe, mulţi români îşi ascund naţionalitatea...
Francezul răspunde printr-un singur cuvânt la asta: faiblesse (slăbiciune). Adevărul este că îţi trebuie o doză de curaj să te afirmi, ca român, totuşi, cu imaginea pe care o avem, mai ales în Franţa. Numai că trebuie să fii bun, să ştii ce valorezi. Vă dau un exemplu. La un moment dat, când eram simplu inginer, la ONERA, a venit la mine un coleg şi mi-a spus „Iar am văzut fete românce în Bois de Boulogne”. „Şi ţi-au plăcut?”, l-am întrebat: „A da, dar, totuşi, să vină să facă trotuarul la noi?”. „Măi, frate, ştii de ce vin, pentru că sunt mai bune ca ale voastre. Cine e şeful tău?, l-am mai întrebat. „Păi, tu.” „Şi de ce sunt eu şeful tău? Pentru că sunt mai bun. În locul tău, mi-aş pune nişte întrebări de genul ăsta”, i-am răspuns. Astăzi, a mai trecut această slăbiciune. Cineva care prejudecă oamenii după clişee, are el însuşi o slăbiciune. Unii dintre cei care sunt buni nu se recomandă drept români, într-adevăr, de aceea străinii văd numai ce li se arată, respectiv partea negativă care apare în media.

3. Dumneavoastră vă recomandaţi ca fiind român?
Totdeauna. Soţia mea, în schimb, spune că e din Transilvania, dar eu nu am nicio treabă, toată lumea îmi spune „le roumain”. Aici sunt „franţuzul”, acolo sunt: „le roumain”. Este condiţia de emigrant, pe care o simţi vreo 3-5 ani, alţii poate deloc sau dimpotrivă, rămân în ea pentru totdeauna. Eu am trecut, mă simt cetăţean al lumii şi sunt mândru de originile mele. Nu am niciun merit că m-am născut în România, dar nu am nici de ce să nu o spun. Eu, prin Paris, când aud româneşte în jurul meu, intru în vorbă. Tot pe stradă l-am cunoscut şi pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din Franţa, care este român.

4. Cum vă simţiţi în Franţa, după atâţia ani?
Un pic frustrat. Merge prea încet totul. Dacă vă spun câtă vacanţă am, mi-e ruşine: 55 de zile pe an. Dar nu le iau. Francezii au ceea ce numesc ei un cont de economie de timp. De 7 ani, de când sunt director, am plasat pe acest cont 85 de zile, pe care trebuie să le primesc, la un moment dat. Ştiţi câte lucruri sunt de făcut la muncă? Pasionant! Este Oficiul Naţional de Cercetări Aerospaţiale al Franţei şi vreau să vă spun că, la cât de micuţi suntem şi la ce facem, nu valorăm cât NASA, dar îi batem!  NASA e uriaşă, dar în ce ne băgăm şi noi suntem mai buni, dovadă că ei ne plătesc pe noi să le facem anumite chestii.

5. Munca dumneavoastră...
Ca director adjunct pe business development, trebuie să aduc 120 milioane euro pe an, în contracte. Lucrăm pentru companii precum Airbus, partenerul nostru strategic, Eurocopter şi alţii. Dar tehnologia ONERA poate fi folosită la orice. În afara sectorului aerospaţial, am folosit-o până şi la salatele Bonduelle, ambalate în pungi. Pare o chestie banală, dar e o ştiinţă să ştii câtă apă trebuie folosită să nu putrezească acel conţinut. Nu mă plictisesc niciodată muncind, tocmai de asta nu îmi iau zilele libere, pentru că de fiecare dată există ceva fain de făcut. Obosesc, în schimb, din cauza frustrărilor, pentru că găsesc chestii faine şi fie nu sunt bani suficienţi în ecuaţie, fie nu găsim disponibilitate la cercetători, care au altele de făcut. Şi atunci începi să urli. Cea mai mare problemă a fost, în cariera mea, să învăţ să îmi gestionez frustrarea.

6. Ce ar trebui să se schimbe în România, pentru a vă întoarce?
Şi acest răspuns mă va frustra, fiindcă îmi dau seama că este greu. Nu depinde numai de o persoană, trebuie schimbată toată cultura. Oamenii nu mai au principii, nu mai au valori. Şi, fără a schimba cultura, nu aş putea veni în ţară pentru a fi şi util la ceva, pentru a-mi exersa meseria şi cunoştinţele, pentru a da ceva şi ţării mele, până la urmă. Să ştiţi că mă simt vionovat. Sunt cine sunt jumătate datorită Franţei şi jumătate datorită României. Ţara mea m-a făcut inginer, deşi visam la un model francez de inginer, pentru că, după câtva timp, mi-am dat seama că inginerul francez de la începutul secolului XX a fost descris de Jules Verne, în "Insula misterioasă". Aceea a fost perioada în care inginerul era entrepreneur. Atunci s-a inventat cuvântul.

7. Şi totuşi, de unde poate începe acea schimbare de care vorbeaţi?
Trebuie să ştim unde vrem să mergem. Lipseşte viziunea unor adevăraţi lideri, o viziune care trebuie împărtăşită cu oamenii ţării, prin discuţii cu experţi, cu sindicatele. Trebuie revenit la valorile fundamentale ale ţării, la credinţa că nu poţi obţine nimic fără efort. V-am povestit episodul din mall. Părinţii nu trebuie să le mai cumpere tablete copiilor, din vinovăţie pentru că nu au timp de ei. Sau să le cumpere, dacă le folosesc la ceva util. Dacă nu, gadget-urile nu le vor da nimic, pentru că jocurile nu le aduc nimic. Gadget-ul îl va duce, în acest caz, la neştiinţă. Iar ultimul obiectiv al omului este să vrea să ajungă la conştiinţă. Dar nu poţi ajunge la conştiinţă, care înglobează chiar cuvântul ştiinţă, dacă nu ştii nimic. Nu poţi fi conştient de propria ta existenţă, de propria menire, de rolul pe care îl ai, dacă nu ştii lucruri.

8. Este un mesaj adresat tinerei generaţii?
Da şi am să insist. Mai cred încă în tineri, fiindcă au o conştiinţă civică pe care noi nu o mai avem. Cei de 15 ani sunt interesaţi, pe reţelele de socializare, în a împărtăşi cu alţii ceea ce descoperă. Tinerii au nevoie de această dorinţă de a şti, de a face ceva fiecare cu propriile mâini. Ce ai în cap şi în mâni nu îţi mai poate lua nimeni vreodată. Asta este cheia - capacitatea fiecăruia de a se adapta. În niciun caz faptul că, poate, ai 10 case. Ce pot crea eu? Aceasta este ceea ce trebuie să afle fiecare de la el însuşi. Apropo de plăcerea şi fericirea elevului, trâmbiţată de sistemul actual de învăţământ – eu sunt de acord, dar asta presupune noţiunea de liber arbitru, deci elevul îşi alege ce vrea să facă. Fain! Baiul e că, dacă îi pui întrebarea unui puşti de 10 ani, ce vrea el să facă – mulţime de matematică sau desen, răspunsul este evident, este uman, nu numai genetic, ci şi dacă ne raportăm la legile fizicii - principiul minimei energii. Ăsta-i baiul, că nu-i poţi face să exerseze liberul arbitru până când nu le dai de ales.

Ei trebuie să le ştie pe toate. De aia în sistemul de învăţământ facultatea era facultativă. Dar până atunci nu e nimic facultativ. Iei şi înghiţi şi bagi în cap cu ghiotura, dacă trebuie! După aceea, o să îi mulţumeşti profesorului că ţi-a băgat matematica cu pâlnia în cap. Fiindcă, ştiind matematică, te poţi juca cu instrumentele ei, pentru a înţelege fizica. Şi poate te apropii un pic mai mult de ce înseamnă viaţa, universul. Asta te va satisface. E drept că poţi trece prin viaţă şi dansând pe bară şi poţi avea şi bani. Dar, la 45 de ani, când nu mai eşti atrăgătoare, ce faci? Sau, la 60, când te panichezi că nu mai rămâne nimic după tine, când nu ai niciun răspuns la întrebarea ce ai făcut cu viaţa ta. Dacă, în schimb, rămâne o întreprindere sau măcar un om care munceşte datorită ţie, atunci e ceva! Ca să nu mai spun că locul de bună ziua este chiar mai important decât toate astea.

9. Politicul de la noi cum se vede din Franţa?
Cei care s-au băgat în politică, în România, nu erau dintre cei buni care au rămas în ţară, aşa că cei care au venit la putere, vedeţi cu ce apucături au venit. Sincer să fiu, nu mi-au plăcut deloc acţiunile domnului Iliescu! Numai că, vreau să spun, aveam politicieni care ştiau ce fac, ştiau despre ce e vorba. I-am avut pe liberali, iar pe mine aritmetica nu mă minte, este o chestie implacabilă. Când Tăriceanu a venit la putere, salariul mediu era faimoasa sută de euro. Când a plecat de la putere, salariul mediu, în România, era 400 euro. Or fi luat, s-or fi îmbogăţit, nu ştiu. Dar au dat ceva ţării, au făcut ceva pentru ea. Ce îi costă astăzi pe politicienii români, să vă dau un exemplu concret, să defiscalizeze integral investiţia într-un start up? Îi costă acel ban care nu mai intră la impozit, anul acesta. Dacă oamenii aceia fac treaba cum trebuie, există calcule care se pot arăta şi există statistici care arată că a mers. Statul câştigă, în următorul deceniu, de 20 de ori mai mult. Eu comunic asta mereu şi, de câte ori o fac, se schimbă ministrul. Asta este o altă frustrare.

10. Cum îşi pot recăpăta respectul nostru politicienii români?
Când vor înţelege că nu poţi fi bun decât atunci când faci ceva pentru ţară, indiferent ce faci în rest. Atunci să ştiţi că ne scoatem!

FLORIN CĂLIN PĂUN
Vârsta: 43 de ani
Profesia: Inginer de aviaţie
Ocupaţia actuală: Director Adjunct Business Development, ONERA
Domiciliul actual: Toulouse, Franţa