Medalia de Aur la Olimpiada Internaţională de Geografie, Durban, Africa de Sud, 2002. Summa Cum Laude, Phi Beta Kappa, la Middlebury College. Bursier Jack Kent Cooke, pentru studii postuniversitare, între cei 35 nominalizaţi din peste 500 universităţi americane. Publicaţii în reviste şi jurnale academice internaţionale, capitole în cărţi publicate în Statele Unite, Cehia şi România. Bursă de cercetare National Geographic Society pentru proiectul „Rolul reconstrucţiei arhitecturale şi a designului urban în reconcilierea postconflict din Beirut şi Sarajevo”. Membru al echipei care a lucrat pentru Planul Integrat de Dezvoltare Urbană a Centrului Bucureştiului. 

Arhitectura urbană l-a acaparat, în cele din urmă, după acest lung periplu în mediul academic internaţional. La 29 de ani, lui Gruia Bădescu îi este destul de clar ce vrea să facă cu ceea ce ştie: să salveze lumea de urât, de ce este greşit şi prost înţeles de cei din jurul său. Atât cât poate el, singur sau alături de ceilalţi. Mai ales acasă. Totul în viaţa lui înseamnă, într-un fel sau altul, o încercare de a răspunde cumva la trauma urbană a prezentului. Fie că este vorba de Bucureştiul mutilat de intervenţiile din anii ’80, dar şi de astăzi, fie de oraşele distruse de războaie. Tema lucrării sale de licenţă a fost, de altfel, intersecţia dintre politică şi arhitectură în reconstrucţia oraşelor germane după cel de-al doilea Război Mondial. În acelaşi timp, prin grantul National Geographic Society, a încercat să afle cum a fost folosită, ca instrument de reconciliere, arhitectura reconstrucţiei în oraşe precum Sarajevo şi Beirut. Iar munca la Planul Integrat de Dezvoltare Urbană pentru zona centrală a Bucureştiului nu a fost altceva decât expresia dorinţei sale de a face ceva pentru oraşul natal. Un lucru care îl preocupă de mult timp pe tânărul doctorand la Cambridge.

Ce-am avut, am pierdut!
Înainte să plece la studii, în America, Gruia a vrut să cunoască mai bine România. Şi a bătut ţara-n lung şi-n lat, câteva luni, cu trenul, cu autobuzul, făcând autostopul. La plecare, ştia precis ce lăsase în urmă: o comunitate febrilă, însetată de entuziasmul schimbării. Şi da, cu fiecare întoarcere, tânărul student redescoperea o Românie modificată câte puţin, într-o permanentă şi firească dezvoltare. Din păcate, multe se petreceau şi se petrec într-un fel ce pare insensibil la propriul potenţial şi la bunele practici, ori la greşelile comise de alţii, „de la care am fi putut învăţa - din America de Nord sau Vestul Europei”, spune Gruia. Tot ce învăţase la cursurile de urbanism, la Middlebury, se derula, acasă, ca într-o oglindă. „De exemplu, fenomenul de strip mall - şosele bordate de parcările interminabile ale magazinelor mari şi reclame luminoase, criticate de designul urban, care preferă dezvoltările mai compacte, în care parcările nu domină spaţiul public. Revenit în ţară, observam repetarea acestui model şi vedeam cu multă consternare cum DN 1, prin pădurea Băneasa, fusese, în mare parte, transformat într-un strip mall.”

O altă problemă pe care ne-o aminteşte Gruia sunt spaţiile de birouri de care Capitala noastră avea, natural, nevoie. La concursul internaţional „Bucureşti 2000”, aflăm de la el, „se considera zona Casei Poporului o imensă oportunitate de a rezolva această problemă. O pădure de clădiri de birouri ar fi putut transforma, pe de o parte, efectul megalomaniac al palatului şi, pe de alta, ar fi eliberat restul oraşului de marea presiune imobiliară”. Deşi planul câştigător al concursului descria detaliat această viziune, el nu a fost niciodată implementat. În schimb, avem un oraş în care cartierele istorice au suferit demolări mai agresive decât în anii ’80, pentru a se construi… clădiri de birouri! „Oraşul avea nevoie de acestea”, intervine Gruia, „dar, după experienţa ceauşistă traumatizantă, te-ai aştepta să fie protejat ceva mai mult patrimonial architectural. Cartierele istorice au fost mutilate de jocul imobiliar, apoi prin alterări, anvelopări, polistirenizări şi renovări greşite. Şi nu este vorba numai de rechinii imobiliari. Ci de foarte multe persoane care, poate inconştient, alterează agresiv spaţiul oraşului.
Dintr-unul cu o întinsă zonă veche a caselor, între grădini, Bucureştiul nostru este din ce în ce mai neprietenos. Gardurile noi, înalte, blochează accesul vizual înspre case, renovările de proastă calitate abundă, demolările continuă, arhitectura nouă, de calitate, este destul de rară. Iar la ţară, lucrurile nu stau deloc mai bine.”

Casele făloase au demolat şarmul satului românesc
„În mediul rural migraţia masivă a dus la fenomenul pe care antropologul Vintilă Mihăilescu îl numeşte al „caselor făloase” - acele construcţii prin care cei care lucrează în Italia sau Spania vor să îşi demonstreze succesul, pe de o parte, şi modernitatea, tranziţia de la statutul de «ţăran», pe care ei îl văd denigrator, pe de altă parte. Urmarea - arhitectura tradiţională este abandonată, distrusă, denigrată chiar. Satele româneşti s-au transformat într-un fel care este greu de reparat, în colecţii de arhitectură grotescă. Sigur că trăim într-o lume în continuu flux, în care nu putem să oprim oamenii din a trăi cum vor ei şi de a schimba lucrurile. Satele nu pot să fie colecţii muzeale, ci trebuie să rămână vii. Trebuie ca ele să ofere o bună calitate a vieţii locuitorilor. Ceea ce trebuie şi putem face, însă, este să le arătăm acestor oameni modele pozitive: de la renovări şi construcţii noi, de calitate, la proiecte care arată avantajele arhitecturii tradiţionale, de la caracteristici de mediu, la valoarea identitară şi de spirit a locului.

La nivel administrativ, zonele rurale nu mai trebuie neglijate. Uităm că România este jumătate rurală. Educaţia, serviciile sanitare şi sociale sunt la pământ. Dincolo de politici agricole, trebuie să ne concentrăm mai mult pe politici de dezvoltare rurală. De multe ori, se vorbeşte despre marea şansă pe care o reprezintă turismul. Dar turismul trebuie să fie doar un ingredient dintr-un cocktail mult mai complex. Nu putem şi nu trebuie să dorim să avem numai sate de pensiuni. De la agricultură biologică, la meşteşuguri, dar şi IMM-uri, mediul rural trebuie stimulat în mai multe direcţii. Un sat nu este sustenabil doar prin turism. Vara trecută, am făcut parte din echipa de organizare a unui atelier interdisciplinar de regenerare rurală în Soveja (Vrancea), în care tineri foarte inimoşi din toate colţurile ţării – arhitecţi, urbanişti, sociologi, ingineri au dezbătut diverse strategii pentru regenerarea Sovejei şi a mediului rural românesc. Abordările acestea multisectoriale sunt cele pe care se poate merge, de la scară locală, la cea a politicilor guvernamentale.”

Am venit, am văzut, m-am întors
Toate acestea l-au făcut pe tânărul Gruia să-şi dorească să revină acasă. „Dacă procesele sociale şi politice sunt ciclice, sau, mai bine zis, sunt reversibile, odată făcută o intervenţie în peisaj, fie că este vorba de cel urban sau cel rural, este foarte greu să întorci roata. Schimbările în mediul construit sunt de cele mai multe ori ireversibile. Şi am considerat că, de vreme ce mă afectează atât de mult ceea ce văd acasă, trebuie să fac ceva. Cât de mic, dar să mă implic". În urmă cu 3 ani, când termina masterul de Design Urban la London School of Econoics (un program inovativ care combină abordarea spaţială a arhitecţilor şi designerilor urbani cu cea a ştiinţelor sociale), Gruia s-a întors în România, pentru doi ani.

„Cei doi ani petrecuţi în ţară au fost extraordinari”. În acest timp, a participat la un proiect legat de regenerarea centrelor istorice la PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), a avut şansa să lucreze la Planul Integrat de Dezvoltare Urbană pentru centrul Bucureştiului, şi la cel de evaluare a spaţiilor publice din România, Space Syntax România. A reuşit, totodată, să participe la organizarea de ateliere şi cursuri, să disemineze ce învăţase în America, la şcoală, să se alăture unor cauze, pentru că aşa îi dictau valorile şi convingerile profesionale şi civice. Desigur, a trecut prin multe lupte şi prin inevitabile dezamăgiri, în demersurile sale. A descoperit, însă, mulţi dintre oamenii pe care astăzi, în România, trebuie să îi cauţi bine: implicaţi şi dedicaţi cauzelor comune, alături de care poţi lupta şi spera. „Bucureştiul”, spune tânărul doctorand la Cambridge, „ca orice mare oraş, are multe universuri paralele. Am fost fericit să descopăr universul paralel al oamenilor interesaţi să facă ceva pentru oraşul lor, pentru civism, pentru valori. Oameni liberi şi solidari deopotrivă, oameni care cred într-o ţară mai bună şi fac tot posibilul să lupte pentru ea”.

Între timp, Gruia Bădescu a plecat din nou, pentru doctorat, la una dintre cele mai prestigioase universităţi de pe Glob. România, satul nostru, Bucureştiul, se tot schimbă. Ceea ce înainte era pentru acest tânăr o plimbare de plăcere şi redescoperire, a devenit sursa unui şir tot mai lung de dezamăgiri: o altă casă demolată, o altă construcţie nepotrivită, alte mulţimi de termopane PVC care ruinează implacabil toată arhitectura…

„Dar oamenii aceia minunaţi despre care v-am vorbit sunt în mare parte tot acolo, acasă. Iar pentru că ei sunt acolo, şi eu sunt acolo.”

CHESTIONARUL INCOME

1. Când ai plecat din România?

Am plecat în 2003, pentru a studia la Middlebury College, unde obţinusem o bursă. Am plecat dintr-un Bucureşti pe care îl descopeream şi îmi plăcea din ce în ce mai mult, în care aveam familia şi prietenii dragi din şcoală sau de la olimpiadele şcolare. Am plecat nu pentru că am vrut să plec, ca scop în sine, ci pentru că am vrut o experienţă de genul "bildungsreise", o călătorie iniţiatică. Middlebury, care avea departament de geografie foarte bun şi este unul dintre colegiile liberal arts de elită din SUA, bine cunoscute pentru abordarea exploratorie şi interdisciplinară, a fost o experienţă absolut extraordinară.

2. Ce ai învăţat departe de casă?
În America, am învăţat nu numai ce înseamnă calitatea academică, dar şi felul în care putem să fim angajaţi social, să avem încredere că putem să schimbăm lucrurile şi să ne implicăm în abordarea concretă a problemelor lumii în care trăim. La Middlebury, am avut parte de profesori minunaţi, dedicaţi, de colegi şi prieteni din toată lumea, de dezbateri şi discuţii profunde. A fost, cred, cel mai important moment în a defini atât drumul academic, dar şi felul în care relaţionez cu lumea.

3. Acum studiezi la Cambridge. Cum arată, la propriu, România, pentru un doctorand în arhitectură şi urbanism?
Este expresia unei tranziţii galopante de la un sistem politico-economic la altul. Pe de o parte, România a asistat la erodarea aproape totală a ideii de „public”, exact din cauza trecutului comunist. Drept urmare, responsabilitatea publică, interesul public, spaţiul public au fost neglijate sau poate doar mimate, atât de oameni, dar şi de politicieni. Urbanismul şi reglementările sale, de altfel fundamentale în majoritatea ţărilor europene, au fost lăsate fără vlagă. Aşa am ajuns la străzi noi pe care încape doar o maşină, pentru că proprietarii nu au vrut să lase un centimetru mai mult „publicului”! Aşa am ajuns să privim patrimoniul arhitectural nu ca pe un bun public, expresie a identităţii locului, dar şi potenţial de dezvoltare, ci ca pe un obstacol în calea „progresului” şi „modernităţii”. Şi asta văzut atât de mulţi dintre locuitori, cât şi de administraţiile publice. Cât despre stil şi estetică, ele sunt influenţate mereu de lipsa altor repere, de precedent, de casa vecinului. Or, câtă vreme arhitectura de calitate este rară, se propagă aceste forme adesea groteşti.

4. Să presupunem că tu ai misiunea de a opri tot ce este greşit. Ce ai face? Ce le-ai spune oamenilor care decid de capul lor atunci când construiesc, dar şi guvernanţilor?
Pe de o parte, trebuie o schimbare în felul în care vedem urbanismul şi respectul interesului public. Trebuie ca legislaţia să devină mai clară, să clarifice astfel măsurile punitive pentru abuzuri, dar ce este mai important este să permită instrumente prin care să stimulăm intervenţii pozitive. Acum este foarte greu, de exemplu, pentru o primărie să reabiliteze cu bani europeni clădiri istorice care se află în proprietate privată, deşi acest lucru a fost foarte posibil în Spania, de pildă.

Pe de altă parte, diseminarea bunelor practici este esenţială. Proiecte precum „Renaşterea Satului Românesc” sunt binevenite, pentru că ating lipsa serviciilor sociale şi a profesioniştilor de calitate din satele româneşti. Dar trebuie să fie atente la felul în care pot constitui o oportunitate să promoveze o bună practică. Dacă ceea ce statul construieşte este de calitate, fie ca arhitectură contemporană, fie ca reinterpretare a tradiţionalului, asta poate să inspire. Clădiri precum CEC-ul din Bucureşti au dus, acum o sută de ani, la succesul casei cu scoică la intrare, care este acum atât de frecventă în Bucureşti. Astăzi, însă, ce modele oferă statul? Şcoli neoromâneşti polistirenizate şi mutilate de materiale şi culori nepotrivite? Construcţii noi cu o arhitectură îndoielnică?

5. Construcţiile acestea cu o „arhitectură îndoielnică” există pretutindeni. Unde sunt absolvenţii de arhitectură ai acestei ţări?
Există exemple de arhitectură foarte bune, care apar în diverse contexte. Cunosc arhitecţi tineri care fac lucruri minunate. Dar, la scară largă, apar lucruri contrare. Şi, de multe ori, se citează beneficiarul, care nu este de acord cu sugestiile arhitecţilor şi vrea ceva pe care l-a văzut la vecini sau într-o revistă, dar poate mai mare, sau mai colorat. Iar nu puţini arhitecţi vor spune „dacă nu fac eu asta, pierd contractul şi oricum beneficiarul va găsi pe altcineva să semneze şi se va construi”. Mai mulţi prieteni care au absolvit Ion Mincu îmi povesteau şi de faptul că ideea de etică profesională şi de responsabilitate socială a arhitectului nu apare în educaţia, de altfel adesea de calitate, obţinută acolo.

6. Potenţialul satului românesc. La scară globală, turiştii preferă, astăzi, experienţe autentice, în care să descopere nu doar un loc, ci o întreagă filosofie de viaţă, tradiţii şi obiceiuri. Crezi că satul românesc mai poate oferi aşa ceva?
Într-adevăr, vacanţa la mare şi la soare a lăsat locul, în Vest, experienţelor diferite. De la „se bronzer idiot”, cum spun francezii, la Erlebnis – experienţa trâmbiţată de germani. Ideea de turism bazat pe caracterul geografic al unui loc, dar care duce la dezvoltarea responsabilă a comunităţii – geoturismul promovat de National Geographic Society - exprimă foarte bine acest succes. Am lucrat pentru Centrul de Destinaţii Sustenabile de la NGS şi ţin acum cursuri, în România, pe aceste aspect. Or, ceea ce se întâmplă cu aceste pensiuni din România este exact opusul.

Pensiunile construite în ultimul deceniu spun foarte multe despre starea lucrurilor şi despre îndepărtarea de la ceea ce înseamnă „spiritul locului”, deci chiar a potenţialului turistic. Ca să-ţi răspund la întrebare, este destul de târziu. Multe sate au fost alterate şi, la fel de grav, multe peisaje au fost stricate prin diverse permisiuni de a se construi în ceea ce era extravilan. Totuşi, până nu va fi PREA târziu, exemplele pozitive trebuie promovate, ca bune practici.

7. Cum am putea face un ţăran din România să înţeleagă că demolarea unei case vechi şi frumoase şi înlocuirea ei cu o construcţie modernă, din beton şi termopane, este o greşeală?
Estetica este subiectivă. Nu cred că a spune unui om că ceea ce face este pur şi simplu urât poate avea efectul scontat de a face această persoană să construiască altfel. Aici, totul este legat de statutul social. Casa veche, ţărănească este pentru săteanul din Maramureş un simbol al sărăciei trecutului. Pe când casa nouă, mare şi colorată este frumoasă pentru sătean, pentru că este modernă, „ca la oraş”, „ca în Italia”. Îi conferă un transfer de statut. Oamenii construiesc aşa şi pentru că vecinii lor construiesc aşa. Dacă există exemple pozitive în sat, ele pot avea un efect mult mai mare decât o mustrare estetică. De exemplu, la Ieud, în 2008, se vorbea în sat despre cum un bucureştean şi-a făcut o casă din lemn, la marginea satului.

Mulţi săteni îmi spuneau că vor folosi şi ei lemn, pentru că ştie domnul de la Bucureşti ceva de a făcut aşa, în metoda bătrânească. Nu mai putem vorbi de satul românesc ca de o societate ţărănească. După cum spunea Vintilă Mihăilescu, nu mai avem ţărani, după 2007. Oamenii vor să fie „moderni”. Iar rolul nostru nu este să îi criticăm, la nivel estetic, ci să le oferim repere, exemple, bune practici, cum spuneam.

8. Tu ce preferi - arhitectura urbană sau farmecul unui sat tradiţional? Unde ţi-ai petrece restul vieţii, dacă ar trebui să alegi?
Hmm… Îmi plac, în general, oraşele trepidante, dinamice, pentru a locui, iar oraşele mai mici, cu caracter şi satele tradiţionale, pentru a vizita.

9. România…
O ţară complicată, cu un bagaj din trecut cu care nu s-a confruntat cum se cuvine încă. O ţară cu atâta diversitate între regiuni, tradiţii, etnii, culturi, arhitectură, peisaje, care îi uimeşte pozitiv pe vizitatori şi de care oamenii ar trebui să fie mândri. O ţară a unor profunde diferenţe între urban şi rural, care adesea neglijează faptul că jumătate din locuitorii săi locuiesc la sate. O creştere galopantă a diferenţelor între săraci şi bogaţi, între oportunităţile de care beneficiază unii şi ceilalţi. O ţară afectată mult prea mult de lipsa de încredere: încredere în capacităţile sale, încredere între oameni, încredere în schimbare. O ţară în care cresc îngrijorător stereotipurile negative între locuitorii diverselor regiuni, motivaţi de criterii economice („noi producem mult şi cei din X beneficiază de investiţii”) sau pseudoculturale („noi aici suntem mult mai avansaţi, pentru că am fost mereu mai în contact cu…”), care îmi amintesc amar de discursurile din Iugoslavia anilor 1980. O ţară în care interesul public pare să fie un concept ignorat de o politică oarbă ideologic şi de o societate care pare din ce în ce mai autistă. O ţară în care entuziasmul de a schimba este adesea taxat şi în care scepticismul este pus la prea mare preţ. O ţară în care se repetă uşor reţete care au eşuat în alte părţi, unde se plătesc, azi, bani grei pentru repararea acelor greşeli - de la dezvoltare urbană, la transformări economice. O ţară în care pentru mulţi patriotismul înseamnă naţionalism, uneori xenofobie, dar în care pentru puţini înseamnă civism. O ţară, însă, pentru care merită să lupţi!

10. Ce ar trebui să se petreacă în această ţară „pentru care merită să lupţi”, pentru a te întorce definitiv?
Nu cred că pot spune că mă voi întoarce, pentru că nu am plecat, de fapt, de tot. Cum spuneam, sunt cu un picior aici. Şi mă întorc atâta timp cât mai există oameni care fac lucruri pentru binele general, care îmi dau încredere. Dacă şi ei pleacă, iar apatia şi deznădejdea domină totul, atunci nu cred că mai este loc şi pentru mine …

GRUIA BĂDESCU

Vârsta: 29 ani
Profesia: Designer urban/cercetător
Ocupaţia actuală: doctorand, Centrul Martin de Studii Arhitecturale şi Urbane, Departamentul de Arhitectură, Universitatea Cambridge
Domiciliul: Cambridge