Respectul pe care îl am pentru România îl transfer într-o semnificativă măsură asupra Casei Regale a României, ca şi a persoanei Regelui Mihai, având în vedere multe acte politice, problematice uneori, dar din determinarea cărora nu a lipsit patriotismul. Sunt convins că Ion Antonescu a avut un suflet de patriot, dar nu şi unul de umanist. Partidul Naţional Liberal, Naţional Ţărănesc au contribuit substanţial la procesul de afirmare democratică a României, dar au manifestat deficienţe de atitudine curioase în dezolanta sfâşiere a Celui de al Doilea Război Mondial. În deceniul V al secolului XX, principalele personalităţi şi autorităţi politice ale românilor au arătat că între condiţiile unei istorii infailibile şi actele politice perfect compatibile cu prestigiul unei mari naţiuni se poate crea o disociere explicabilă, însă de nedorit. Regele Mihai a acceptat dictatura lui Ion Antonescu, un general pe care armata îl susţinea  în epocă, însă prestigiul monarhiei în România era suficient pentru orice variantă mai hotărâtă de acţiune a Regelui. Ion Antonescu pare cel puţin bizar, ordonând – sau acceptând – executarea de ostatici, cerând introducerea bătăii în şcoli, precum şi utilizând în vizitele sale în Germania acelei vremi salutul nazist, în locul frumosului salut ofiţeresc român. PNL şi PNŢ au adoptat opoziţia tacită în faţa dictaturii lui Antonescu, neangajându-se într-o luptă politică mult mai conformă cu  propria lor tradiţie. Aşa a început jumătatea de secol a dezastrului unei Românii supuse dictaturii şi opresiunii. De ce aceste observaţii? Pentru a sublinia că orice renunţare la principiile suveranităţii atrage asupra unui popor cele mai grave suferinţe. Trecutul ne vorbeşte despre datoriile noastre prezente şi viitoare.