O astfel de simplă, perfectă, definiţie aproape că obligă la o parafrază: politica externă a unei ţări nu este decât politică internă iradiată dincolo de frontierele statale. În ambele afirmaţii punctul de pornire al unei activităţi – războiul într-un caz, acţiunea externă, diplomatică, pacifică, atât cât îi este  dat să fie astfel – are a porni de la interesul naţional ca bază şi punct originar al politicii interne, normală, necoruptă, non-abuzivă, şi la acest început de mileniu, de preferat  democrată. Ce s-a întâmplat însă în România şi, mai ales, cu România? Lucrurile, pentru noi, par să se întoarcă mereu pe dos – nu ştiu însă până când. Politica internă a României este implozia, comprimarea, unui drept de a decide la nivel naţional prin presiunea condiţiei externe asupra ţării, precum în cazul ,, referendumului’’ anti–Băsescu, al numirii magistraţilor, al controlului textelor parlamentului etc. Când o inversiune ca aceasta a condiţiei interacţiunilor politicii româneşti se produce, apoi se poate întâmpla orice. Am auzit pe un preşedinte în al cărui temperament şi poate chiar caracter mi-am pus o semnificativă încredere spunând că vrea să aibă ,, guvernul său’’ şi nu am înţeles despre ce este vorba. Guvernul este al preşedintelui României exact atât cât este al oricărui cititor al acestui jurnal, sau al nu mai ştiu cui. Guvernul este exclusiv al Parlamentului, şi pe această cale, al majorităţii alegătorilor care s-au exprimat în ultimele alegeri. Iată o informaţie utilă tuturor autorităţilor statului, deci folositoare pe cât mai este încă şi Constituţia.