Astăzi este Instructor în Radiologie și cercetător în neuroștiințe la Harvard Medical School. Cea mai recentă contribuţie în medicină a omului de ştiinţă român – elaborarea unei metode imagistice care să permită diagnosticarea unei mutaţii în tumori cerebrale primare. Ovidiu Cristian Andronesi are 38 de ani. Este căsătorit şi tată a doi copii, „sursa permanentă de încântare şi inspiraţie” pentru el.

Ovidiu Cristian Andronesi îşi aminteşte cum, la vârsta de 10 ani, devenea fascinat de ştiinţă prin intermediul unor captivante emisiuni de fizică prezentate la televizor. Nu venise încă vremea exclusivităţii „Cântării României” şi nici a „multitudinii de show-uri şi dramolete mediocre” de acum. „Am avut noroc!”, spune cel care încă are proaspete în memorie „excelentele documentare legate de astrofizică, cosmos şi despre viaţă, realizate de Carl Sagan, unul dintre fizicienii americani înzestraţi cu un remarcabil dar de comunicare. Filmele acelea erau fascinante: interactive, antrenante, o simfonie de culori şi muzică galactică. Sunt sigur că şi astăzi ar avea audienţă şi un impact în societate mult mai benefic decât ce se distribuie. Nu ştiu cu exactitate, m-aş bucura să mă înşel, dar cred că niciunul dintre posturile româneşti nu mai transmite astăzi emisiuni de genul acesta, poate în afară de Teleenciclopedia, pe TVR, care încă se mai păstrează.”

Despre profesorii de altădată…
Pasiunea lui Andronesi pentru fizică nu s-a născut doar în faţa televizorului, pe atunci o imensă cutie cu un ecran mititel, în alb negru. Orientarea iniţială către ştiinţa aceasta i-a fost influenţată de propriul tată, profesor de fizică. „Aveam biblioteca plină de cărţi în domeniu, iar tata făcea pregătire cu foarte mulţi elevi de liceu. De la el am înţeles primele principii clare de fizică, în momentul în care am intrat la liceu, iar darul lui didactic a reuşit să facă lucrurile atât de limpezi încât mi-a făcut plăcere să înţeleg şi mai mult. Pe scurt, am avut un model şi un exemplu.”
Un exemplu este astăzi, la rândul său, Ovidiu. Unul care atribuie parte din succes profesorilor din România de dinainte de ’89. Nu-l uită pe Ştefan Smarandache, care preda matematica. „Producea, cred, cei mai mulţi olimpici din Bucureşti în ciclul gimnazial. Mi-aş dori ca propriii mei copii să aibă parte de asemenea profesori”, spune fizicianul şi medicul român stabilit în America, de câţiva ani. Acestor merite, pentru care arată înspre ceilalţi, li s-a adăugat „un pic” şi partea autodidactă din el, „ajutată şi aceasta de circumstanţe”, după cum se exprimă cu modestie. „Aveam în bibliotecă multe cărţi de istoria fizicii. Mi-a plăcut întotdeauna istoria, chiar și cea profană, nelegată de fizică.”

Valoarea unei cărţi
Ceea ce a descoperit Ovidiu în bibliotecă, în copilărie, a jucat, poate, cel mai semnificativ rol în formarea cercetătorului de astăzi, după cum el însuşi povesteşte. „Toate acele cărţi m-au fascinat, pentru că prezentau o latură nedescoperită în manuale sau culegeri de probleme. Făceau mai inteligibil eşafodajul fizicii. Unele poate aveau o latură mai romanţată, dar asta cred că era ceea ce, de fapt, inspira mai bine un adolescent. În ele am descoperit şi altfel de eroi decât în romanele şi nuvelele obişnuite. Pur şi simplu, mi-a plăcut gândul să fiu ca ei.”
Şi a devenit ca ei. Cu diferenţa că el, Ovidiu Cristian Andronesi este un erou real, şi nu fictiv al acestei mari aventuri, care este cunoaşterea. În 2006, după un parcurs de nota 10, la propriu, prin şcolile româneşti de prestigiu (Colegiul Național Sf. Sava şi Facultatea de Fizică din Universitatea Bucureşti ), îşi obţinea doctoratul în Fizică la Max Planck Institute for Biophysical Chemistry, din Germania. Între timp, acasă, în România, personajul nostru îşi mai însuşise încă o profesie, tot atât de nobilă ca cea dintâi: aceea de medic.

Fizician ca tata şi medic inspirat de mama
Recent, Ovidiu C. Andronesi a fost premiat de Massachusetts General Hospital în această a doua calitate profesională, de medic. O primă recunoaştere, dar pentru Andronesi fizicianul, venise mai înainte din Germania pentru dezvoltarea unor tehnici RMN (rezonanţă magnetică nucleară, n.red.), pentru câmp magnetic înalt. Cuvinte care ne duc înapoi cu gândul la prima sa profesie, cronologic vorbind. „Fizica a fost prima dragoste”, îşi explică polivalenţa Ovidiu, căruia i-a fost dificil, în copilărie, să stabilească cine avea să fie dintre părinţi modelul său professional. Aşa că i-a ales pe amândoi. În ’97, a absolvit Fizica. Medicina, 5 ani mai târziu.
„Alegerea spre medicină a venit iniţial din raţiuni mai pragmatice. La începutul anilor ’90, perspectivele în România ale unui licenţiat în fizică nu erau prea bune. O alternativă mai sigură mi s-a părut, prin urmare, medicina. Nu pot să spun că visul de a găsi tratamentul cancerului m-a îndreptat către ea. Dar, din primele contacte cu noul domeniu, am fost impresionat de frumuseţea şi complexitatea lui. A fost ca o revelaţie pentru mine, de unde avusesem prejudecata, în liceu, că medicina înseamnă toceală, adică ceva care se memorează ca atare şi unde explicaţiile sunt secundare, spre deosebire de fizică, unde credeam că totul poate fi explicat.”
Vizitele făcute, copil fiind, mamei sale, care era biolog la Spitalul Colţea, şi în timpul cărora se juca cu microscoapele şi răsfoia tot felul de atlasuri, i-au conturat încet-încet această traiectorie "de rezervă". Dar, nu după mult timp de la admitere, Ovidiu avea să realizeze, dezamăgit, că drumul spre medicină nu-i rezolvase deloc grija zilei de maine în ţara lui. Sărise din lac în puţ, după cum spune. Îi mai rămăsese un singur lucru. Dar cel mai important, după cum va afla mai târziu: satisfacţia intelectuală. Totuși, în situaţia în care se găsea, „exista riscul să nu mai ştii ce vrei. Sau ca finalitatea să fie, aşa cum mi-a rezumat-o, foarte expresiv, unul dintre profesorii şi prietenii mei, să ajung cel mai bun fizician dintre medici sau cel mai bun medic dintre fizicieni. Ceea ce nu este greu deloc, dar nici de dorit”, punctează cu umor.
Mai târziu, Ovidiu C. Andronesi descoperea, însă, că mari personalităţi, precum Thomas Young sau Hermann von Helmholtz au făcut o tradiţie din împletirea cu succes a celor două ştiinţe – fizica şi medicina.

The American dream
În sistemul american, cei care se îndreaptă către medicină trebuie să fi studiat, de regulă, în prealabil, un alt domeniu, aflăm. „Mulţi preferă biologia sau chimia. Cei care fac medicina, în USA, au o minte mult mai matură pentru o astfel de decizie, dar şi o mare motivaţie pentru a intra într-un domeniu foarte complex. La rândul ei, legătura dintre medicină şi fizică a existat pe tot parcursul dezvoltării celor două științe, iar această legătura nu va face decât să crească în viitor. Pentru trecut, este suficient să ne gândim la revoluţia pe care a produs-o, în medicină, microscopul optic descoperit de către fizicieni, aproximativ în secolul al XVI-lea şi fără de care geniul unui Virchow nu ar fi putut crea anatomia patologică, în secolul al XIX-lea. Sau, mai recent, microscopul electronic, fără de care Palade nu ar fi putut caracteriza ribozomii.”
Iar noi am completa spunând că este suficient să aruncăm o privire asupra numărului mare de premii Nobel din medicină, acordate unor fizicieni, pentru a ne putea imagina câte experienţe extraordinare îl aşteaptă pe acest cercetător român, de doar 38 de ani.

Harvard, doar o chestiune de timp
Sunt zece ani de când Ovidiu C. Andronesi a părăsit România, împărţit între Germania şi SUA. Un deceniu în care a realizat cât alţii într-o viaţă. „Nu am plecat cu intenţia de a emigra. Am plecat pentru a mă forma profesional şi nu am exclus ideea de mă întoarce acasă. Nu funcţionez după principiul ubi bene ibi patria. A fost o succesiune de întâmplări, care, din aproape în aproape, m-au adus aici.”
Astăzi, Ovidiu C Andronesi îşi desfăşoară activitatea în centrul de cercetare de imagistică medicală Martinos Center for Biomedical Imaging, Harvard Medical School. Scopul său principal este dezvoltarea de metode imagistice noi, bazate pe rezonanţă magnetică nucleară, care să permită studiul funcţionării creierului, la nivel molecular, într-un mod neinvaziv. „Adică, lucrând cu organismul viu cât mai aproape de condiţii normale, fără a fi nevoie de a diseca şi a examina la microscop. Evident, avem nişte limite în ceea ce putem face de la exterior neinvaziv, dar ideea este să încercăm să obţinem cât mai multă informaţie astfel.” Această evoluţie este strâns legată şi de conceptul de „medicină translaţională” - termen mai nou care vrea să desemneze tendinţa ca cele mai noi descoperiri din diferite domenii experimentale preclinice (molecular, celular, animale de laborator) să fie implementate cât mai rapid pentru utilizare clinică (uman). Imagistica este unul dintre mijloacele prin care această tranziţie se poate face cel mai rapid, inclusiv în direcţia medicinii personalizate. Suportul fizic şi cel tehnic devin esenţiale pentru a avansa în această direcţie. „Am avut recent bucuria şi satisfacţia de a realiza o asemenea metodă care să permită diagnosticarea unei mutaţii genetice specifică tumorilor cerebrale primare direct în pacienţi, doar pe baza unei scanări RMN.”

Un episod sugestiv dintr-un lung şir a ceea ce oameni ca Ovidiu C. Andronesi sunt capabili să realizeze…

Chestionarul Income

1.Fizică şi medicină. Ce v-a atras la fiecare?
Din nevoia de a înţelege şi simplifica ceea ce ne înconjoară, am împărţit cunoaşterea în diferite domenii. Deşi, didactic, asta poate face lucrurile mai uşor de abordat, natura nu ştie nici de fizică, nici de chimie, nici de biologie. În corpul uman, fizica, chimia şi biologia se întâmplă simultan. Fizica are un sistem de cunoaştere care încearcă să reducă natura la câteva principii şi legi fundamentale care să explice tot, de la alcătuirea cosmosului până la structura ADN-ului sau, mai jos, a particulelor elementare şi a faimosului boson Higgs. Aş zice că, în fizică, predomină tendinţa de a avea un sistem reducţionist, care încearcă să meargă de la complex la simplu.

În medicină, avem fiinţa umană, care e un univers în sine şi egalează complexitatea cosmosului, dacă vrem să-l luăm ca termen de comparaţie în fizică. Aici este nevoie la fel de mult de componenta integratoare, ca şi de cea reducţionistă.

2. Aveţi un parcurs impecabil, cu o oprire unde altundeva decât la Harvard…
În traiectoria pe care am avut-o până acum nu a fost ceva deliberat ca punctul final să fie Harvard şi s-ar putea să nu fie ultima staţie pentru mine. A fost o succesiune care, din aproape în aproape, m-a adus aici. În primul rând, motivaţia pentru a face un doctorat în Germania a fost să-mi demonstrez că pot să reuşesc prin forţe proprii într-un mediu complet nou. Imi plac competiția și provocările. În al doilea rând, din păcate, condiţiile pentru a face un doctorat competitiv în România nu prea existau. Din punct de vedere profesional, a fost crucială această experienţă pe care am avut-o în Germania, pentru că am avut acces la resurse şi un mediu de lucru pe care nu aveam cum să le am în România. Iar faptul că am reuşit mi-a întărit încrederea în capacitatea personală. Din punct de vedere spiritual, am plecat deja format din România cu anumite principii şi valori pe care le-am primit atât din familie, cât şi de la mulţi profesori buni pe care i-am avut şi care mi-au transmis, pe lângă şcoală, şi idei despre viaţă. Nu pot să uit nici îndemnul bunicului, dascăl de şcoală în Ardealul din perioada interbelică, ce, înainte de a pleca în Germania, mi-a urat: “Cristi, să ne faci cinste pe unde te duci!”

3.România a ratat şansa de a-i păstra acasă pe mulţi dintre oamenii ei valoroşi, mai ales în domeniul medical. Sunteţi un exemplu elocvent…
Mai întâi aş spune că domeniul ştiinţific a fost întotdeauna, în orice perioadă istorică, unul în care oamenii s-au deplasat pentru a se forma. Contactul interuman, nevoia de mentor, de maestru sunt elemente esenţiale ale comunităţii ştiinţifice şi, aş zice, în orice domeniu de vârf - medical, industrie, afaceri, sport . Iar acest lucru se întâmplă chiar şi cu ţări care stau mult mai bine decât România. Nemţii pleacă din Germania în SUA pentru doctorate şi postdoctorate sau invers. De pildă, în Germania, pentru a fi considerat apt pentru o poziţie academică este absolut necesar să pleci pentru cel puţin unul-doi ani în afara ţării, într-un laborator de renume, preferabil în USA. Acolo trebuie sa obţii rezultate semnificative şi să publici în reviste importante, nu doar să faci o plimbare de distracţie, cum apare în CV-urile multor politicieni români.

Problema, în cazul României, este că lipsa de variante locale e un factor determinant pentru plecarea oamenilor noştri, iar asta face să existe un aflux net spre afară, clar defavorabil ţării. Din Germania, chiar dacă emigrează specialişti, bilanţul nu este negativ. Ţara este suficient de atractivă pentru ca oameni valoroşi din alte părţi, inclusiv din România, să umple golul lăsat. Un alt fapt este că nici cel mai bun mediu academic din cea mai avansată economie nu poate absorbi toţi doctoranzii pe care o ţară îi produce. Dar România mai are mult până acolo.

4. La nivelul profesional la care aţi ajuns dumneavoastră în afară, credeţi că v-aţi mai putea găsi locul în România actuală?
Consider că mai am încă de pus nişte cărămizi la temelia mea pentru a putea fi de folos mai mult. Ştiu câteva cazuri, puţine, de oameni care, odată întorşi, au reuşit să crească profesional şi să realizeze ceva. Şi ştiu cazuri, mult mai multe, în care oamenii regretă alegerea făcută. Această desconsiderare a valorii este o caracteristică pe care ne-am adăugat-o mai ales recent, sub comunism. Ne putem gândi la infuzia de oameni şcoliţi la marile universităţi din Europa care au propulsat România Mare în modernitate, la momentul de emulaţie culturală şi academică pe care l-au produs şi care au fost seminţele care au dat un George Palade, Henri Coandă, Mircea Eliade. În mod categoric, este nevoie de aşa ceva şi acum. Undeva, în suflet, păstrez ideea că am obligaţia de a returna darul pe care l-am primit de la părinţii şi profesorii mei.

5.Cum vi se pare evoluţia societăţii româneşti? Ce schimbări vă plac şi care nu?
Dacă ne uităm la mai toate ştirile şi evenimentele, avem de-a face, aparent,cu  o degradare accelerată. Dureros de urmărit! Cred, totuşi, şi, mai ales, sper că avem de-a face cu două lumi paralele. Un prim plan care este ocupat de o minoritate alcătuită din personaje de o calitate extrem de scăzută - o oligarhie politico-mediatico-financiară, care îşi urmăreşte fără scrupule interesele proprii şi pentru care restul populaţiei este doar carne de tun electorală, o masă de manevră pentru care nu au nici o consideraţie. Ideologia lor cinică se rezumă doar la ideologia buzunarului. Planul secund este ocupat de marea majoritate, care este dezgustată de tot ce se întâmplă, năucită, stupefiată, amuţită, frustrată, lăsată fără cuvinte de această avalanşă de urâţenie umană. În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, sunt convins că, în acest plan secund, se găsesc încă foarte mulţi oameni de calitate, altfel am fi dispărut de mult de pe hartă.

Văzut din afară, impresia este că politica domină totul. Nu se poate face nici cel mai mic pas fără ca acesta să fie politizat la maximum. Este absurd. România a existat şi înainte de PDL şi USL şi, cu toate dubiile pe care le avem în momentul de faţă pentru viitor, va exista şi după PDL şi USL. Nu sunt nici alpha, nici omega lumii acesteia şi niciunul dintre ei nu sunt în posesia adevărului absolut sau fără pată. Problema cea mai mare, care devine tot mai clară este că nu ne putem aştepta la nimic bun de la politicienii noştri. Au dovedit cu toţii de ce sunt capabili. Ce e şi mai rău e că, dacă de la generaţiile mai vechi nu era nimic de aşteptat, generaţia nouă nu promite mai mult, ba chiar e mai instruită în rele. Din păcate, da, e adevărat, vina e împărţită. Nu reuşim să-i selectăm pe cei mai merituoşi dintre noi pentru a conduce. În mod sigur, societatea românească actuală nu funcţionează după principiile lui Darwin. Facem o anti-selecţie: cu cât sunt mai incompetenţi, mai corupţi, mai penali, cu atât politicienii noştri ajung mai uşor în Parlament şi în vârful ierarhiei.

E un truism. Corupţie şi furt există peste tot, dar singurul antidot care există este frica de consecinţe. În ţările funcţionale, consecinţele sunt drastice. Aceasta este diferenţa cu modelul românesc de democraţie originală şi disfuncţională după care suspină atâta clasa politică şi pe care şi-l doreşte cu orice preţ. Procesul acesta este potentat de simbioza toxică dintre media şi diversele interese politice, care acoperă totul într-o perdea de fum şi zgomote. Probabil că îşi doresc foarte mult o societate în care infractorul va fi apărat în mod special prin lege, va avea statuie şi monument, pentru a fi adulat. În momentul acela pot fi siguri că au învins. Vor mai fi doar ei şi infractorii care au rămas în ţară. Toţi oamenii de calitate vor fi plecat în altă parte. Să-i trateze infractorii de boli, căci medicii vor fi plecat de mult. Să le educe copiii infractorii, căci profesorii vor fi plecat şi ei. Este un vis urât din care trebuie să ne trezim odată!
România este prizoniera politicilor proaste, conduse din interiorul României, nu din exterior. Recent, s-au găsit nişte vinovaţi: poate UE, poate SUA, poate diaspora sunt vinovate de eşecul ţării. Nu mai vrem să fim colonie şi poate va urma Cântarea României. Să sperăm că NU! În momentul în care îţi pleacă cei mai buni oameni din cauza dezastrului din ţară, nu poţi fi decât colonie. Cu cine mai poţi să ieşi în faţă şi să te impui în competiţia globală? Într-o lume în care resursele au devenit limitate şi competiţia este tot mai acerbă, resursa umană este cea mai preţioasă şi tocmai asta este irosită cu cea mai mare uşurinţă în România.

Ca fapt divers. Un element care mă izbeşte de fiecare dată când vin la Bucureşti este numărul mare de maşini de la diverse firme de pază, pe care le vezi în fiecare intersecţie. Ai zice că meseria de dat cu pumnul este una dintre cele mai cerute în România.

6.Observaţi, totuşi, şi vreun progres în vreo direcţie?
Progresul este modest şi se obţine cu o eficienţă scăzută, costuri uriaşe pentru nişte realizări mediocre. Odată la mulţi ani reuşim, cu mare pompă, să inaugurăm un poduleţ, câţiva kilometri de autostradă, care, la urmă, aflăm că au avut preţuri astronomice şi necesită reparaţii la darea în folosinţă. Sau proiecte de spital, care, de la zece niveluri şi dotări moderne, ajung la două niveluri şi echipament de generaţia a doua, construite pe durata unui deceniu.

7.În curând este Crăciunul. Care ar fi lista scurtă a României pentru Moş Crăciun?
O ţară în care politica nu conteaza atât de mult, în care lucrurile funcţionează cu minim de interferenţă din partea politicului, în care profesioniştii sunt ascultaţi şi nu înlocuiţi cu politruci, în care există continuitate în a construi şi unde mitul Meşterului Manole este doar un mit, nu un stil de viaţă şi de a face politică. O clasă politică în care corupţii nu reprezintă mai mult de 1%, o administraţie descentralizată, în care avem mai mult de 90% oameni competenţi, un mediu privat care nu depinde de afacerile cu statul şi care poate susţine independent de stat majoritatea populaţiei. O justiţie care nu este obligată să apere infractori, un sistem de sănătate şi învăţământ de calitate, o media care promovează valori morale, nu impostura şi kitsch-ul. Cum şi cât de repede am putea ajunge aici? Minim 5 generaţii de Carol I şi Iuliu Maniu neîntrerupte de dezastre. Sună a fantezie, utopic, iar cinicii pot zâmbi…

8.Soluţia pentru ziua de mâine?
La o asemenea problemă nu exista o soluţie rapidă. În trecut, a existat soluţia salvatoare de import, cu un Carol I în Regat şi curentul de renaştere morală şi naţională produs de Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică, în Ardeal, care a dat oameni politici de talia lui Iuliu Maniu. Exemplul cel mai apropriat provenit din această formaţie l-am avut în Corneliu Coposu, singurul politician care a constituit un reper după ’90 şi pe care perdeaua de fum şi echipa de zgomote provenită din regimul comunist nu a reuşit să-l acopere decât parţial la început, iar apoi s-a înclinat în faţa rectitudinii şi staturii morale. Între timp, lumea s-a mai schimbat. Care este varianta modernă care ne va scoate din impas, rămâne încă să o găsim. Cel mai probabil că factorul extern va juca şi de data aceasta rolul de catalizator. Eu păstrez speranţa în mai bine, pentru că răul se autodistruge şi cred că-i vom supravieţui. Cu răni şi cu suferinţe, dar îi vom supravieţui.

9. Aţi participat, în toamnă, la conferinţa "Diaspora în cercetarea ştiinţifică şi învăţământul superior din România". Cum a fost şi cum este astăzi învăţământul superior din România?
Este a treia conferinţă de acest gen şi, din păcate, a fost o întâlnire care s-a desfăşurat sub semnul recentelor evoluţii din ţară. Vorbesc despre scandalurile legate de plagiat şi lupta politică din vară. A fost o întâlnire pe care foarte mulţi dintre participanţii valoroşi din anii trecuţi au boicotat-o din această cauză. Pentru cei care au participat a fost un prilej de a discuta cu colegii din ţară proiecte ştiinţifice. În câteva cazuri, ştiu de colaborări active, care produc rezultate.

A fost un prilej să văd şi prezentarea proiectului ELI, de pe platforma Măgurele, care cred că ar fi cea mai mare investiţie într-o infrastructură de cercetare, după ‘90. Nota bene pe care am reţinut-o este că proiectul a rezistat sub două guvernări diferite, deja o performanţă! Rămâne de văzut dacă va fi şi realizat şi în cât timp. Ar fi extraordinar dacă ar funcţiona ca o instituţie similară din Vest. Una dintre dorinţelele exprimate în legătură cu ELI ar fi să atragă cercetatorii români plecaţi în străinătate sau chiar cercetatori din alte ţări ale UE. Este rândul meu de a fi cinic: cu ultimele evoluţii de anul acesta din ţară problema care se pune nu este de a mai atrage oameni să se întoarcă, ci de a-i păstra pe cei care sunt. Din discuţiile pe care le-am purtat cu colegii, cei mai mulţi se gândesc în mod serios să plece. Le-a ajuns.

Cât despre învăţământul superior, el are două componente - studiile predoctorale (undergraduate) şi studiile doctorale (graduate). Situaţia este un pic diferită la cele două niveluri. La nivel predoctoral, cât de cât se mai ţine pasul cu ce se face şi în altă parte. E şi mai uşor, pentru că, în principal, se reduce la predare. Vorbesc de cele patru centre universitare mari, de stat. Situaţia este mai proastă la nivel doctoral. Nivelul doctoral are ca scop cercetarea şi este cel care dă performanţa unui sistem universitar. Nivelul doctoral necesită, pe lângă simpla dotare a unui laborator cu aparatură, evident doctoranzi motivaţi şi pasionaţi, mentori cu recunoaştere internaţională, precum şi o întreagă infrastructură logistică şi un aparat administrativ. Adică resursa umană de care pomeneam. Necesită, de asemenea, o finanţare fără sincope şi o predictibilitate în evoluţia finanţărilor, element critic fără de care sistemul nu poate funcţiona. Spune foarte mult despre calitatea învăţământului faptul că nu avem nicio universitate clasificată în primele 500 la nivel mondial. În acest context, ştiu, însă, şi câteva grupuri din ţară care încearcă să facă performanţă la nivel internaţional, dar sunt foarte puţine şi nereprezentative pe ansamblul sistemului.

Un element extrem de negativ care apare tot mai des legat de învăţământul superior este fenomenul plagiatului. Există şi la alţii, ca excepţie. Problema e că la noi cazurile recente nu sunt excepţii, ca la alţii, ci vârful icebergului. Probabil că sunt mai puţine pe partea ştiinţifică, unde e uşor de verificat, dar mult mai multe pe partea umanistă, unde avem adevărate fabrici de diplome de doctorat. Sunt doctorate pentru uz intern, pentru că valoarea lor este nulă în afara României. Nimeni, la nicio universitate sau firmă din afară nu o să-i angajeze cu aşa ceva. Este negarea absolută a doctoratului, pentru că doctoratul este ca un paşaport care îţi permite să lucrezi oriunde în lume.

10. Ţara dumneavoastră preferată…
Nu pot numi doar una. Am zone preferate în mai multe locuri. În USA, îmi plac Boston şi regiunea New England. Acasă, îmi place Transilvania şi în special Bistriţa-Năsăud, pe Valea Someşului, de la Năsăud în sus, spre Munţii Rodnei. Sunt legat sentimental de această zonă în care mi-am petrecut vacanţele la bunici. Este una deosebită prin oamenii, locurile, istoria, tradiţiile şi cultura ei. România ar fi o altă ţară, dacă ar fi formată din asemenea zone şi oameni. Am venit în fiecare an în Romania, câteodată de mai multe ori pe an. Părinţii şi rudele sunt motivul principal. În plus, am creat legături cu câteva grupuri de cercetare din mediul universitar de acasă.

Îmi vine acum în minte atmosfera de Crăciun de acasă, cu colinde, cozonaci şi liturghiile de la biserică. Îmi vin, de asemenea, în minte vorbele Papei Ioan-Paul al-II-lea “Grădina Maicii Domnului” atunci când a vizitat România, dar şi îndemnul “Nu vă temeţi”, de la inaugurarea pontificatului său. Sper ca spiritul Crăciunului să aducă înţelegere şi intenţii bune acasă, mai ales la cei care pot decide cursul lucrurilor. Virtutea mântuirii există şi în cel mai mare păcătos…