Cauzele acestei evoluţii pot fi dezbătute şi în mod evident există diferenţe între situaţia din Europa şi cea din Statele Unite, ba chiar între diverse părţi ale Europei. Cert este că Moscova încurajează cu ardoare acest val nu doar pentru că el pune sub semnul întrebării premisele ordinii internaţionale post-1945 bazate pe valori liberale, ci şi pentru că el prezintă ameninţări reale la adresa securităţii Europei.

''UE îşi dezvoltă deja un rol privind securitatea, deşi într-o măsură considerabilă acesta încă este la nivel declarativ mai degrabă decât la unul operaţional. Structurile paralele de comandă europene nu trebuie să dubleze sau să submineze NATO - deşi ar putea face asta, de unde şi entuziasmul Moscovei faţă de ele. Dar în acelaşi timp ele reprezintă şi o iniţiativă pe termen lung care vizează mai mult reafirmarea impulsurilor federaliste decât consolidării forţelor terestre'', adaugă sursa citată.

În contextul special al ieşirii Marii Britanii - ţara europeană cu cel mai mare buget militar -, Uniunea Europeană trebuie să se concentreze pe două priorităţi paralele: în primul rând, securitatea 'non-cinetică' - ameliorarea spionajului comun şi a măsurilor de protecţie politică şi financiară - şi, în al doilea rând, încurajarea statelor membre să aloce resurse adecvate pentru propriile lor armate. Totuşi, dacă UE se dezmembrează sau pur şi simplu devine nerelevantă, atunci statele individuale vor fi mult mai puţin dispuse şi capabile să trateze aceste nevoi.

NATO se confruntă cu provocări diferite faţă de Uniunea Europeană. Dezbaterile se concentrează mai mult pe perspectiva ca state precum Suedia şi Finlanda să devină membre ale Alianţei şi pe dorinţa ţărilor de a-şi spori bugetele de apărare până la 2% din PIB, nivel considerat minim necesar de către NATO. Într-adevăr, unii populişti, precum Partidul Lege şi Justiţie, aflat la guvernare în Polonia, sunt susţinători vehemenţi ai NATO (Polonia nu doar că a atins nivelul de 2% din PIB pentru bugetul militar, dar ea chiar doreşte să îl depăşească).

''Mai frecvent, caracteristică este autosuficienţa. Un studiu realizat în 2016 de Pew Research Centre arăta că în multe ţări europene o majoritate clară a populaţiei - 83% în Grecia, 77% în Ungaria, 67% în Italia şi 65% în Polonia - are sentimentul că celelalte state trebuie să fie lăsate să-şi rezolve problemele. Nu este o coincidenţă faptul că trei din cele patru ţări sunt conduse de guverne populiste, în timp ce în Italia mişcarea 'Cinci Stale' este la egalitate cu Partidul Democrat în sondajele de opinie'', continuă NATO Review.

Rămâne de văzut care poate fi provocarea populistă în Statele Unite. În timpul campaniei electorale, Donald Trump evoca, sceptic, un NATO 'învechit' şi a pus sub semnul întrebării orice angajament al SUA de a proteja statele aliate care nu reuşesc să contribuie la ceea ce el considera a fi potrivit pentru propria lor apărare.

Pe de altă parte, cu alte ocazii Trump şi-a exprimat angajamentul faţă de NATO şi este constrâns de Congres şi de aparatul guvernamental care susţin masiv un rol continuu şi pozitiv al Statelor Unite în interiorul Alianţei. Realist vorbind, pericolul populist de peste Atlantic la adresa NATO nu este retragerea, ci mai degrabă apatia: un guvern american ce ar căuta un avantaj real în relaţiile bilaterale - posibil chiar cu Rusia - mai degrabă decât în angajamente multilaterale.

În orice caz, problema nu este o aritmetică simplă de tipul soldat-pentru-soldat. Provocările de securitate atipice vizează guvernarea la fel de mult ca puterea militară. Prin folosirea unei varietăţi de metode 'non-cinetice', de la spionaj la hacking, dezinformare şi acoperirea finanţării unor mişcări politice utile ei, Moscova caută să lărgească unele divergenţe existente atât în interiorul NATO, cât şi în UE. Adesea mişcările populiste se află printre aliaţii şi instrumentele Rusiei, dată fiind respingerea actualelor instituţii, norme şi chiar înţelegeri fundamentale ale sistemului global modern.

''Dacă Uniunea Europeană alege să pretindă că supravieţuirea sa este pur şi simplu o chestiune de relaţii publice mai bune, atunci viitorul său este sub semnul întrebării. Totuşi, într-un fel şi-ar putea reafirma importanţa ca forţă solidă care ajută statele membre să se apere împotriva provocărilor non-cinetice. Dacă este gestionat corespunzător, acest lucru ar putea fi un studiu de caz despre cum poate UE crea sinergii şi îşi poate sprijini membrii mai degrabă decât poate impune perspectiva Bruxelles-ului. Iar în acest proces, ea nu doar ar consolida securitatea europeană şi ar descuraja agresiunea rusă, ci i-ar putea priva pe populişti de o parte a muniţiei lor anti-UE'', adaugă sursa citată de agerpres.