Abandonul școlar ne condamnă la subdezvoltare

România este pe locul al doilea între statele membre și partenere OCDE în ceea ce privește proporția celor care părăsesc sistemul educațional până în clasa a opta. Iar faptul că o șesime din copii nu termină nici măcar gimnaziul are un impact semnificativ și pe termen lung asupra economiei, bugetului de stat și societății în ansamblu.

Luna septembrie aduce, ca de fiecare dată, începutul unui nou an școlar și, odată cu el, și eternele discuții despre problemele și perspectivele sistemului educațional românesc. Sistem care are în grijă în prezent circa 1,6 milioane de elevi înscriși în clasele primare și gimnaziale și alți circa 700.000 care urmează cursurile liceelor și școlilor profesionale. După cum se poate lesne observa atât în viața de zi cu zi, cât și analizând rezultatele testelor PISA, învățământul autohton nu reușește, din varii motive, să le insufle multor din acești copii și adolescenți interesul pentru cunoaștere ori măcar să-i transforme în cetățeni funcționali.

Dar o problemă încă și mai mare decât cea a calității educației este că sunt printre noi sute de mii de copii care nu merg deloc la școală. Unii nu ajung niciodată într-o sală de clasă, alții părăsesc școala treptat, după câțiva ani. Conform unui raport din 2025 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), doar 84% din copiii români cu vârsta între 6 și 14 ani mergeau la școală (ceea ce ne plasa pe penultimul loc dintre cele 47 de state cu economii dezvoltate și emergente luate în calcul).

Rata de abandon școlar timpuriu de 16% este cu atât mai impresionantă nu doar pentru că în majoritatea statelor UE acesta se situează între 0% și 2% (ceva mai prost stând doar vecinii bulgari, cu 6%), dar pentru că la noi ea este mult mai mare decât în țări la care avem tendința să ne uităm cu superioritate, precum Peru (unde este 0%), Chile și Turcia (1% fiecare) și chiar India (11%).

Se poate și mai rău

Lucrurile se schimbă, și nu în bine, când vine vorba despre adolescenți. Potrivit aceluiași studiu OCDE, „rata medie de participare la programe școlare pentru cei cu vârsta cuprinsă între 15 și 19 ani este de 84% la nivelul membrilor OCDE și în șapte țări membre ori partenere aceasta depășește 90%. Cu toate acestea, la celălalt capăt al clasamentului se află patru țări unde mai puțin de două treimi din această categorie de vârstă sunt înrolați în sistemul de educație”. Este vorba de Columbia, Costa Rica, Mexic, Peru (cu rate de înrolare cuprinse între 60 și 63%).

Din păcate, România vine imediat după, cu 68%, foarte aproape de Israel (67%), mult sub restul statelor din UE sau asociate UE și sub țări precum Brazilia (72%), Turcia și Argentina (79% fiecare) ori Africa de Sud (82%). Cu alte cuvinte , cam unul din trei copii români cu vârsta de liceu nu merge la școală în România, față de unul din cinci în ultimele trei țări menționate mai sus.

Impact de miliarde

Fenomenul este, desigur, de natură să stârnească îngrijorare la nivelul autorităților, al mediului de afaceri și al societății în general. „Abandonul școlar nu este sub nicio formă o soluție. Este, din contră, o problemă pentru viața voastră. Aveți un potențial extraordinar și aveți datoria de a-l descoperi și a-l pune în valoare. Aveți o datorie față de voi, în primul rând”, le-a transmis copiilor ministrul interimar al educației, Mihai Dimian, la începutul anului școlar 2026-2027.

Asta în timp ce, într-un comunicat de anul trecut, Camera de Comerț Româno-Americană AmCham arăta că „România pierde prea mulți copii încă din primii ani ai parcursului educațional și la toate nivelele sistemului de educație. Realitatea sistemică rămâne una de risc ridicat, cu efecte directe asupra competitivității economice și coeziunii sociale. Nu există justificare pentru acceptarea acestui eșec și pentru privarea copiilor de dreptul la educație și la un viitor decent”. AmCham făcea un apel la „politici publice adaptate, coordonare între decidenții de la nivel central și autoritățile locale responsabile, și nu în ultimul rând, la alocarea finanțării pentru măsurile de prevenire și reducere a abandonului școlar”.

De altfel, același AmCham a redactat, în colaborare cu Universitatea București, un studiu privind impactul economic al abandonului școlar. Analiza a ajuns la concluzia că fenomenul generează anual pierderi de 2,3 miliarde de euro, iar pe durata vieții, costul total al persoanelor care au intrat în clasa pregătitoare din 2005 până în 2016 și care au abandonat școala până în 2024 se va ridica la 107 miliarde de euro (fiind incluse aici venituri pierdute la nivel personal – se estimează că un elev care abandonează școala câștigă pe durata vieții cu aproape 200.000 de euro mai puțin decât un absolvent de liceu, dar și taxe neîncasate de stat ori cheltuieli publice cu asistența socială, sănătatea sau criminalitatea – care, în cazul celor cu educație nefinalizată, sunt peste media națională).

Cauze și explicații

Ne întrebăm, desigur, ce ne face atât de diferiți. Unii spun că este vorba de calitatea generală a sistemului de învățământ. Aici este o discuție foarte lungă și complexă, dar cel mai probabil cei care critică condițiile și dotările din școli, programa prea stufoasă ori învechită și gradul de pregătire și dedicare al cadrelor didactice au (cel puțin parțial) dreptate. Asta chiar dacă progresele nu pot fi negate – de exemplu, dacă la începutul anului școlar 2019–2020 existau 1.176 de școli cu toaleta în curte, anul acesta numărul lor a scăzut la 97.

Alții dau vina pe finanțarea insuficientă. Sindicatele din domeniu se plâng de ani de zile că educația primește de la bugetul de stat doar 3% din PIB, în timp ce media Uniunii Europene este de 4,6% din PIB. Datele OCDE (valabile pentru anul 2022) pun într-adevăr România la coada clasamentului (în cadrul statelor membre și partener din Europa) în cea ce privește cheltuielile publice pe cap de elev, cu puțin peste 6.000 de dolari. Urmează Grecia (6.400 de dolari), Ungaria (6.900), Bulgaria (7.400), Letonia și Croația (7.800 fiecare) și Polonia și Slovacia (în jur de 9.000 de dolari fiecare).

Există și o altă teorie, conform căreia numărul de copii care nu se înscriu deloc la școală ori abandonează cursurile înainte de finalizare nu este, totuși, chiar atât de mare. „Ar putea fi și o eroare de raportare. Avem mulți copii care figurează cu domiciliul în România, dar în realitate locuiesc în alte state din Uniunea Europeană și merg la școală acolo. Dar autoritățile noastre nu știu asta, așa că acei copii sunt înregistrați în țară ca neparticipând la procesul educațional”, explică, sub protecția anonimatului, un oficial din Ministerul Educației.

Cel mai probabil, este vorba despre o combinație a factorilor de mai sus la care este posibil să se adauge și alții, mai puțin evidenți. Concluzia este însă una singură: dacă nu vom reuși (ca societate în ansamblu) să schimbăm radical modul în care copiii și tinerii se raportează la școală vom suferi cu toții. Căci impactul unui nivel redus de educație se simte peste tot, de la competitivitatea economică la rezistența la manipulare, de la comportamentul financiar la respectul față de lege și normele sociale și de la veniturile bugetului de stat la rezultatul alegerilor politice.