Aderarea, salvarea României: Cum am fi trăit dacă nu făceam parte din UE

Cum ar fi arătat țara noastră dacă nu ar fi aderat la Uniunea Europeană? PIB-ul, salariile medii sau exporturile statelor din regiune care nu au reușit să fie admise în UE ar putea să ne ofere niște indicii. Situația politică și de securitate ar fi putut, de asemenea, să fie cu totul alta.

Chiar dacă imperfect, produsul intern brut pe cap de locuitor este unul dintre cei mai buni indicatori atunci când vrem să vedem forța economică a unui stat. În 2006, respectiv ultimul an înainte de aderarea la UE, conform calculelor Eurostat, PIB-ul per capita din România (ajustat cu puterea de cumpărare) era egal cu 38% din media UE. Adică sub cel din Turcia (unde era 43%), puțin peste cel din Serbia (33%) și destul de bine peste cele din Macedonia de Nord (29%) și Albania (23%). 15 ani mai târziu, în 2021, același indicator aproape se dublase în România (unde atinsese 74% din media UE), în timp ce restul statelor pomenite mai sus, care nu au reușit să fie admise în Uniune, au rămas semnificativ în urmă (Turcia, cu 63%, stând cel mai bine, urmată de Serbia – 44%, Macedonia de Nord – 42% și Albania – 32% din media UE).

Datele Băncii Mondiale arată că, în 2006, PIB-ul per capita din România (de asemenea ajustat cu puterea de cumpărare) era de circa 11.500 de dolari, față de 8.000 de dolari în Ucraina și 5.300 de dolari în Moldova. În 2021, același indicator ajunsese la 36.100 de dolari în România (respectiv de peste trei ori mai mare), la 15.400 de dolari la vecinii de peste Prut și la doar 14.200 de dolari pe cap de locuitor în Ucraina (afectată, ce e drept, din 2014, de intervenția militară a Rusiei, care a lovit unele dintre cele mai importante zone din punct de vedere economic, Donețk, Lugansk și Crimeea).

Evoluția economică semnificativ mai bună a țării noastre față de vecinii care nu au fost primiți în clubul de la Bruxelles se vede și la nivelul câștigurilor. În același an 2006, de exemplu, salariul mediu net în România era undeva în jurul a 245 de euro, în timp ce la vecinii sârbi era cu vreo 10% mai mare, respectiv 270 de euro. Cinci ani mai târziu, după criză, în România leafa medie era de 341 de euro, încă sub cea din Serbia (375 de euro). Însă după încă cinci ani salariul mediu de la noi ajunsese la 455 de euro, cu aproape 15% mai mare față de nivelul de 400 de euro atins la vecinii de peste Dunăre. Iar diferența a continuat să crească, ajungând la peste 20% în primele luni din 2023 (921 de euro la noi, conform ultimelor date INS, și 718 euro la sârbi).

S-a întors roata

„Este un pic ciudat să vezi schimbarea asta”, spune Andrei D., un localnic din Oravița. „În anii ’90 mulți oameni de la noi din zonă mergeau să lucreze la Vârșeț, Smederevo, Pancevo sau Belgrad, că se câștiga aproape dublu decât la noi. Și tatăl meu a fost plecat câteva luni pe an vreo doi-trei ani la rând, să muncească într-o fermă. Iar acum vin ei la noi să-și caute de lucru. Nu mulți, că nu au drept de muncă și de ședere nefiind cetățeni UE, dar sunt care vin și muncesc «la negru»”, povestește el.

Tot în anii ’90 trenurile și autocarele spre Istanbul erau pline de români. Mulți mergeau pentru a face comerț clandestin – vindeau lucruri care la noi erau ieftine (cei care au trăit pe atunci își aduc aminte de celebrul trafic cu rulmenți) și cumpărau mărfuri la mare căutare într-o țară de-abia ieșită din mega-austeritatea regimului comunist (de la îmbrăcăminte și dulciuri la bijuterii și electronice). Însă o parte din ei găsiseră în metropola de pe malurile Bosforului și alte surse de venit, respectiv diverse munci, de asemenea clandestine, care fie erau plătite semnificativ mai bine decât în România, fie erau, pur și simplu, singura șansă de a câștiga un ban după ce sute de întreprinderi falimentare își închiseseră porțile. Asta în timp ce mii de cetățeni turci se stabiliseră în România și deveniseră unii dintre cei mai prosperi oameni de afaceri ai locului – aproape că nu era cartier unde să nu fie mici fabrici de pâine, magazine ori restaurante cu patroni turci. De altfel, la finele anilor ’90, Turcia se situa pe locul nouă în rândul țărilor de proveniență a investitorilor străini în România, cu peste 250 de milioane de dolari.

De ani buni lucrurile s-au schimbat radical și în această privință. Românii merg azi în Turcia la all inclusive sau în city break, în timp ce turcii (care pentru a intra în țara noastră au acum nevoie de viză) nu mai sunt de mult în top 10 investitori străini, dar sunt tot mai des întâlniți lucrând, pe lefuri mai bune decât acasă, în alimentația publică ori construcții.

Avantaje clare

Și exporturile au crescut semnificativ mai mult în România decât în țările din regiune care doresc să intre în UE, dar sunt ținute deocamdată la ușă. Dacă în 2006 valoarea exporturilor de bunuri și servicii era la noi, conform datelor Băncii Mondiale, de circa 30 de miliarde de dolari, în 2020 aceasta ajunsese la peste 93 de miliarde de dolari. În Serbia evoluția 2006-2020 a fost de la 11 la 25 de miliarde de dolari, în Turcia de la 124 la 205 miliarde, iar în Moldova de la 1,3 la 3,2 miliarde de dolari. Niște calcule simple ne arată că stăm cel mai bine atât la rata de creștere a exporturilor, cât și la exporturile pe cap de locuitor. Merită subliniat, de altfel, că valoarea exporturilor României este de aproape jumătate din cea a Turciei (care are o populație de peste patru ori mai mare).

Nu putem trece cu vederea, desigur, nici fondurile nerambursabile alocate de la Bruxelles. Scăzând contribuțiile anuale ale țării noastre la bugetul Uniunii, suma netă primită de la UE din 2007 încoace este de circa 55 de miliarde de euro. La care ar trebui să se adauge, în următorii câțiva ani, alte câteva miliarde de euro din fondurile structurale, plus circa 29 de miliarde de euro din PNRR. Este drept că banii europeni nu au fost întotdeauna cheltuiți eficient, însă peste 800 de kilometri de autostradă construiți în ultimii 16 ani (plus încă peste 500 de kilometri aflați în prezent în lucru), sute de kilometri de cale ferată modernizată, mii de kilometri de șosele reabilitate, zeci de mii de kilometri de rețele de utilități construite, sute de clădiri publice noi sau renovate, pe care le putem întâlni în aproape orice colț de țară, se datorează exact acestor fonduri nerambursabile.

Plus și minus

„Cum ar fi arătat România fără UE? Spus pe șleau – ar fi fost vai de capul ei”, afirmă europarlamentarul Vlad Nistor, subliniind că apartenența la UE (și, în același timp, la NATO) ne scutește de multe pericole existente și potențiale, inclusiv în ceea ce privește conservarea democrației. „Uniunea este, de departe, cea mai coerentă și consistentă formulă democratică din lume și e un mare beneficiu și un noroc istoric să fim membri ai acestui club”, adaugă el. Nistor consideră, totodată, trist faptul că sunt oameni, inclusiv antreprenori, care au beneficiat direct de fonduri europene sau a căror viață s-a îmbunătățit pur și simplu datorită respectivelor fonduri (care le-au asigurat, de exemplu, accesul la utilități moderne) și care spun că nu văd avantajele apartenenței la UE. „Sună un pic cam la fel cu atitudinea britanicilor înainte de Brexit. Iar acum marea lor majoritate consideră că ideea de a ieși din UE a fost o greșeală”, spune el.

La rândul său, Cristian Pârvan, președintele Patronatului Investitorilor Autohtoni – PIAROM, crede că este dificil să estimezi cum ar fi arătat economia și societatea românească în lipsa aderării la UE. „În țară au intrat, evident, sume semnificative în ultimii 15 ani, însă e greu de estimat cât am pierdut, de exemplu prin dezindustrializare. Au dispărut aproape cu totul sectoare precum cel al îngrășămintelor chimice, al zahărului sau al uleiului, iar industria de apărare este în mare parte învechită și depășită. Iar evenimente recente, cum au fost pandemia și războiul din Ucraina, ne-au demonstrat că lipsa unor strategii naționale clare în zona industrială, în cea agricolă sau în cea energetică poate afecta semnificativ însăși securitatea națională”, afirmă el. Totuși, spune Pârvan, faptul că am aderat la UE ne-a oferit o serie de scopuri și direcții, pe care guvernele autohtone nu par a fi în stare să le stabilească, și, „deși Uniunea este departe de a fi perfectă, probabil că este mai bine să o poți critica din interior”.