AEI: Gazele „ieftine” ale României sunt printre cele mai scumpe din UE, raportat la puterea de cumpărare

România se situează printre statele membre ale Uniunii Europene cu cele mai ridicate costuri reale ale gazelor naturale atunci când prețurile sunt ajustate la puterea de cumpărare, deși la nivel nominal tarifele nu par ridicate, arată o analiză semnată de Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI).

Conform sursei citate, efortul economic suportat de consumatori este amplificat de lichiditatea redusă a pieței, de gradul scăzut de utilizare a infrastructurii și de costurile fixe ridicate pe întreg lanțul, de la transport și distribuție până la înmagazinare și furnizare.

”România are printre cele mai mari costuri pe toate componentele prețului gazelor naturale raportate la km de rețea, volume transportate și puterea de cumpărare a oamenilor. În dezbaterea publică despre prețul gazelor naturale, comparațiile se opresc aproape întotdeauna la nivel nominal, câți euro costă transportul, distribuția sau marja comercială. Este o abordare comodă, dar profund înșelătoare. Pentru că prețul real al energiei nu se măsoară în euro, ci în efortul economic al oamenilor. Atunci când ajustăm datele prin puterea de cumpărare (PPP), ierarhiile consacrate se răstoarnă. Iar concluzia devine incomodă: Europa de Est nu este ieftină, este disproporționat de scumpă raportat la capacitatea de plată a consumatorilor și industriei”, explică președintele AEI în analiza ”De ce gazele naturale ‘ieftine’ devin ‘scumpe”’.

În opinia sa, gazul-marfă este locul unde dispare mitul ”prețului mic”.

”Pentru a elimina orice distorsiune, trebuie ca analiza să pornească de la elementul cel mai ‘curat’, prețul gazului-marfă, fără taxe, fără accize, fără tarife de transport, distribuție sau înmagazinare. Doar costul efectiv al gazului, ajustat la PPP. Rezultatul este poate cel mai incomod din întregul lanț. În Europa de Vest, prețul gazului-marfă ajustat la puterea de cumpărare se grupează strâns în jurul intervalului 0,03-0,035 euro/kWh PPP. Germania, Olanda, Franța, Austria sau statele nordice se află toate în această zonă. Diferențele sunt minore, iar costul real al energiei este relativ stabil și predictibil”, se precizează în document.

În schimb, în Europa de Est și Sud-Est, tabloul se rupe complet, în condițiile în care Bulgaria, Ungaria, Polonia, Statele Baltice și chiar România (cel mai mare producător de gaze din UE) urcă spre 0,055-0,063 euro/kWh PPP, adică aproape dublu față de Vest în termeni de putere de cumpărare.

Astfel, România ajunge la aproximativ 0,055 euro/kWh (PPP), una dintre cele mai ridicate valori din Uniunea Europeană.

Apare întrebarea esențială: cum poate fi gazul ”ieftin” într-o țară unde marfa, culmea de producție internă este, de fapt, atât de scumpă economic? De ce gazul-marfă este scump în Est, chiar fără taxe? Răspunsul nu ține de furnizori și nici de ”speculă”, ci de structura pieței, subliniază Chisăliță.

”Venituri mai mici ale oamenilor. Ajustarea la PPP penalizează inevitabil economiile cu salarii reduse. Același preț de import, exprimat în euro, apasă mult mai greu asupra consumatorului est-european. Putere de negociere mai slabă. Volumele mai mici și piețele fragmentate duc la costuri mai ridicate raportate la unitatea de venit, chiar și atunci când prețul nominal pare ‘corect’. Dependență structurală de înmagazinarea gazelor. Securitatea energetică, absolut necesară, introduce costuri fixe greu de diluat economic în absența volumului mare”, susține el.

La nivelul transportului gazelor naturale (euro/kWh-km ajustat PPP), statele vestice rămân la sau sub media europeană, în pofida unor tarife nominale mai ridicate, se arată în analiză.

”Explicația este structurală: volum mare, rețele dense, investiții eficiente (nu făcute pentru comisoane), venituri ridicate ale populației.”, precizează specialistul.

În schimb, în Europa de Est, situația este diferită, România ajungând la un indice de 135, cel mai ridicat din eșantionul analizat.

El a explicat această situație ”nu pentru că transportul ar fi scump în euro, ci pentru că infrastructura are un grad redus de utilizare, capacități mari – volume mici și risipă mare – venituri reduse ale populației, ceea ce amplifică efortul economic real la nivelul consumatorului”.

În ceea ce privește distribuția gazelor, analiza arată că această componentă reprezintă paradoxul ”ieftinului” care apasă cel mai greu. Deși, la nivel nominal, România, Bulgaria sau Ungaria sunt adesea invocate ca exemple de costuri scăzute, ajustarea la puterea de cumpărare schimbă radical perspectiva.

Astfel, România ajunge la un indice de 145, cel mai ridicat din Uniunea Europeană.

”Cauza nu este prețul unitar, ci supra dimensionarea rețelei (realizată din presiuni politice, considerente de reglementare deficitară, comisioane, lăcomia proiectanților și constructorilor) și subutilizarea rețelei, densitatea redusă a consumului și dispersia geografică a infrastructurii. Consumatorul român plătește ‘puțin’ în euro, dar mult din venitul său real”, notează Chisăliță.

În cazul înmagazinării, diferențele dintre Vest și Est se mențin, potrivit documentului. Țările vestice, cu capacități mari și utilizare intensă, rămân în jurul mediei UE după ajustarea la PPP, în timp ce în Est infrastructura este dimensionată preponderent strategic, pentru securitate energetică.

”România ajunge la un indice de 148, ceea ce indică un efort economic cu aproape 50% peste media UE. Costurile nominale nu sunt ridicate, dar gradul de utilizare relativ scăzut, combinat cu venituri mici, transformă stocarea într-o povară economică disproporționată”, a adăugat Chisăliță.

Analiza arată că nici marja comercială nu explică prin sine nivelul ridicat al costului real. România atinge un indice de 150, cel mai ridicat din UE.

”Este esențial de subliniat că nu marja euro/kWh este mare. Dimpotrivă, ea este modestă în termeni nominali. Presiunea apare din combinația dintre: rețele lungi, volum în scădere, putere de cumpărare redusă. Astfel, chiar și o marjă ‘mică’ devine apăsătoare pentru consumatori”, susțin autorii analizei.

Datele privind TVA și accizele confirmă, de asemenea, paradoxul evidențiat de analiză: România nu are taxe excepționale în termeni nominali, însă ajustarea la puterea de cumpărare plasează efortul economic la unele dintre cele mai ridicate niveluri din Uniunea Europeană.

Prin urmare, România nu este scumpă din cauza pieței, ci din cauza ineficienței sistemice. O concluzie centrală a analizei AEI este că România se plasează constant în topul european al costurilor reale ale gazelor naturale nu din cauza nivelului absolut al prețurilor, ci din cauza ineficienței structurale a întregii afaceri a gazelor .

Potrivit analizei, modelul românesc este caracterizat simultan de: lichiditatea redusă a pieței (volume mici, tranzacții puține), grad scăzut de utilizare a infrastructurii, (transport, distribuție, înmagazinare), urmare a unor investiții supradimensionate din considerente de bonificații pentru companii, bonusuri pentru manageri și administratori, comisioane pentru intermediari, precum și de tarife ridicate per unitate economică ca efect al costurilor fixe ridicate datorită consumului mic și a investițiilor păguboase.

Pe listă se mai află: marje comerciale aparent mari în termeni relativi, nu din lăcomie, ci din lipsă de volum și mai ales din lipsă de tranzacții, fiscalitate cumulativă ridicată, aplicată peste un sistem deja ineficient și ineficiență operațională cronică, mascată ani la rândul de comparații nominale, precizează specialistul.

”Rezultatul este un cerc vicios clar identificabil: ineficiență, lichiditate scăzută, costuri unitare mari, preț final ridicat, scădere de consum și mai puțină lichiditate, costuri unitare și mai mari, preț final și mai ridicat, scăderea mai mare a consumului, s.a.”, se mai arată în document.

Chisăliță susține că, în România, prețul ridicat al gazului este consecința directă a structurii pieței, nu cauza ei.

”O piață cu volum mic nu poate amortiza infrastructura eficientă (tarife mari), nu poate susține concurență reală, (prețuri marfă mari), nu poate reduce marjele prin rotație rapidă a capitalului (marje mari) și nu poate absorbi fiscalitatea fără transfer integral în preț (taxe mari)”, se precizează în document.

Astfel, fiecare element al lanțului – transport, distribuție, stocare, furnizare – devine mai scump pe unitatea de energie livrată, chiar dacă fiecare componentă este ”rezonabilă” luată separat și nominal.

”Politicile energetice din România au tratat problema ca fiind una de: ‘preț prea mare’, ‘tarif incorect’, ‘mărime excesivă’, ‘reglementare prea dură’. În realitate, problema este lipsa de lichiditate într-un sistem capital-intensiv. Fără volum: nu există eficiență, nu există preț mic sustenabil, nu există competiție reală. Orice intervenție administrativă care nu atacă direct eficiența economică și creșterea gradului de utilizare a rețelelor nu face decât să redistribuie pierderile, nu să le elimine, dar cu siguranță cresc costurile și prețurile”, susțin autorii cercetării.