Chirurgul care operează legat la ochi

Imaginați-vă că mergeți la medic pentru un simplu control. Fără simptome, fără analize. Iar medicul vă spune: „Hai, mai bine vă operez direct, vedem noi după ce găsim acolo”. Oricine, sănătos la cap, ar fugi. Nimeni nu acceptă o astfel de intervenție chirurgicală, fără diagnostic. Acum, imaginați-vă o școală în care toți elevii trebuie să poarte aceeași măsură la uniformă, indiferent de vârstă sau mărime. Regula „one size fits all”, dar aplicată fără noimă. Cam așa arată azi relația dintre economie și decidenți: fără analize sau măsurători, se merge direct pe intervenție, cu aceeași „mărime” de măsuri, indiferent de starea pacientului.

Și nu conformarea este problema. Mediul de afaceri a demonstrat că știe să joace corect. Problema este modul în care, sub presiunea deficitului și a angajamentelor europene, soluția rapidă devine aproape automat aceeași: noi presiuni fiscale, strânsul curelei, austeritate rebranduită, iar nota de plată ajunge, din nou, în principal la companiile care deja susțin bugetul, dar și la populația care respiră tot mai greu sub presiunea unei inflații record în UE.

Economia nu funcționează cu tabele în Excel, ci e psihologie: încredere, siguranță, predictibilitate. Investițiile, angajările, extinderile nu sunt formule, sunt decizii. Când mesajul implicit este „vom regla totul prin taxe și impozite mai mari, vedem noi pe cine doare și când tăiem și de la noi”, reacția mediului de business este defensivă. Se amână planuri, se reduc riscuri, capitalul caută stabilitate în altă parte. Iar statul ajunge, paradoxal, să colecteze și mai puțin. România se află prinsă între deficit excesiv și un aparat public greoi, pe de o parte, și presiunea de convergență într-o Uniune unde uniforma trebuie adesea să fie aceeași, pe de altă parte. Disciplina fiscală este necesară, dar aplicarea ei mecanică, fără diferențiere, devine periculoasă pentru economii fragile, cu putere de cumpărare redusă și infrastructură precară. Nu e anti-european să spui că nu purtăm tot timpul aceeași măsură. E doar onest.

De aici pornește întrebarea care contează: pentru ce trebuie să luptăm, de fapt, la Bruxelles, dar și la București? Pentru dreptul de a ajusta regulile la economia reală. Pentru oameni care există în economie, nu doar în grafice. Pentru venituri bugetare stabile, generate de o bază largă și sănătoasă, nu de un grup tot mai îngust și captiv, taxat tot mai agresiv. E ca într-un stup: dacă iei tot mai multă miere de la aceleași albine, ele nu vor mai putea lucra, iar la următoarea recoltă vei avea mai puțin, nu mai mult. Poți chiar să pierzi stupul. Dar dacă dezvolți stupul – adică economia – vei avea mai multă miere fără să storci aceleași albine până la epuizare.

În final, totul se reduce la un element pe care niciun algoritm nu îl poate calcula: încrederea. Dacă o pierzi, nu mai contează nivelul TVA-ului sau cât de ambițios este planul de consolidare fiscală. Contează doar că stupul se golește încet, că albinele lucrează mai puțin sau în altă parte, iar recolta viitoare e mai mică decât cea de azi.

Aici intervine și rolul mediului de afaceri. Nu după ce deciziile sunt luate, ci înainte. Organizațiile reprezentative au responsabilitatea să nu tacă, ci să vorbească ferm, cu date și exemple, să explice de ce creșterile repetate de taxe pe aceiași contribuabili nu sunt o strategie, ci un factor de blocaj. Și de ce austeritatea fără reformă reală a cheltuielilor nu este curaj, ci sinucidere prin sevraj prelungit. 

Suntem într-un moment în care încă putem corecta și negocia rațional – cu instituțiile europene și, la fel de important, între noi, aici, acasă. Dar numai dacă mediul de business își asumă să vorbească implicat, clar și la timp, fără jocuri politice.

Altfel, rămânem cu un chirurg care taie fără diagnostic și cu o uniformă care nu ni se potrivește, dar pe care o purtăm „ca să nu deranjăm”. Două metafore. O singură consecință: o economie tratată ca un pacient anonim, de la care toată lumea vrea mai mult, dar pe care nimeni nu se obosește să îl întrebe cum se simte.