Condamnați la sărăcie

Sărăcia a devenit o a doua natură a României. Probabil că nu mai surprinde pe nimeni faptul că peste patru milioane de români sunt săraci „cu acte-n regulă” și că aproape jumătate din populația țării se află într-un continuu risc de sărăcie, deși aceste cifre ar trebui să sperie pe oricine se află într-o poziție de decizie, fie guvernant, fie parlamentar, fie ales local. În spatele discursurilor sforăitoare despre economie, despre potențialul ei uriaș și despre cât de mari și puternici vom ajunge se ascunde o realitate cruntă, pe care avem tendința să nu o observăm sau pe care anumiți factori au tot interesul să ne determine să nu o vedem: românii sunt foarte săraci. Din marile metropole ale țării, din București sau de la Timișoara, lucrul acesta poate că nu e foarte clar, însă pe măsură ce te apropii de Vaslui, de exemplu, sărăcia începe să prindă un contur cât mai pronunțat. 

Faptul că România a ajuns o țară critic de săracă nu este singura problemă. Există una și mai mare. Ultimele date de la INS, pe care le analizăm în acest număr al revistei, dezvăluie o realitate încă și mai îngrijorătoare. Deși factorul decizional se apleacă, într-un gest cât mai generos, către persoanele vârstnice, despre care ni se induce ideea că sunt cele mai defavorizate, lucrurile nu stau așa, iar asta este, de fapt, adevărata problemă a României. Cele mai expuse persoane la sărăcie sunt tinerii, iar toate dezbaterile și frământările decidenților sunt legate de procentele absolut astronomice de majorare a pensiilor. Mi-aș fi dorit să văd un concurs al declarațiilor referitoare la creșterile pentru educație, singurul tip de strategie care pe termen lung poate să asigure scăderea ratei de sărăcie din țara noastră. Din păcate, spre deosebire de pensionari, tinerii au un apetit electoral mai scăzut și nu prea votează, ceea ce-i scoate din start de pe radarul celor care alocă bugetele. Asta în ciuda faptului că tinerii săraci de astăzi vor fi pensionarii săraci de mâine, în lipsa unei strategii în centrul căreia să fie pusă investiția în educația și nu majorarea pensiilor. 

Până atunci, nu ne rămâne să urmărim decât goana nebună a majorării pensiilor și să ne prefacem că nu vedem că adevărații condamnați la sărăcie sunt, de fapt, cei care vin din urmă.