De ce nu câștigă cei mai buni

„Nu mai căuta cel mai bun om, ci caută omul potrivit!”. Acest sfat mi-a fost dat, în urmă cu mulți ani, de colega mea de atunci de la HR. Compania la care lucram acum mult timp dezvolta un nou departament, atunci considerat inovator, iar eu trebuia să găsesc oamenii care să facă față unei asemenea provocări. Bugetul de salarii, bineînțeles, era prea mic pentru ambiții mari, așa că nu am avut de ales decât să urmez sfatul. Am folosit recomandări, am cernut CV-uri și, după zeci de interviuri, am format o echipă bună. Performanțe au fost, dar nu financiare – începuse criza, cel mai prost moment pentru o construcție de tip start-up. Prin urmare, indiferent de strategia de resurse umane, rezultatul ar fi fost același.

Urmăresc de mult timp pe rețelele sociale un expert contabil. De multe ori mi se pare exagerat, se mai întâmplă să nu fiu de acord cu ideile lui, dar în esență văd economia cam la fel ca el. Povestea omul că, în timpul crizei de acum mai bine de 17 ani, s-a trezit fără job – era mare șef într-o și mai mare multinațională. Cât timp avea „funcție”, toată lumea îi răspundea instant la telefon. Mai mult, era căutat asiduu de presă, care îi cerea reacții despre evoluțiile din economie. Când a ajuns pe cont propriu, nimeni nu-l mai băga în seamă, nici măcar colegii de liceu, care lucrau în presă și puteau să-l ajute cu publicarea unor articole. Era același om, avea aceeași expertiză, dar asta nu conta.

Un amic de-ai mei era trist. O prietenă bună, head hunter de top, căuta pentru o companie faină un manager și i-a povestit despre ce era vorba. Studii, expertiză, experiență în domeniu – ceea ce se dorea era exact profilul lui. Dar nu, ea nu s-a gândit nicio clipă la el. De ce? Păi, pentru că erau prieteni, îi știa și defectele, așa că nu l-a pus nici măcar pe short list. Bineînțeles, și cei aleși aveau defecte, că orice om are, dar pe ei nu-i cunoștea. Iar ce nu știi, nu te afecteză. Acum, dacă între ei chiar era prietenie adevărată, e greu de spus, dar cert e că amicul meu ar fi avut mult mai multe șanse să fie ales dacă trimitea un banal CV unui necunoscut.

Un alt amic, maestru în ale comunicării, îi tot dădea sfaturi în domeniu și îl ajuta cu multe pe un prieten de familie cu un business frumușel. După un timp, află uimit că acesta tocmai își angajase o obscură firmă de PR căreia îi plătea, pentru aceleași servicii pe care el i le făcea fără bani, mai mult decât câștiga el din toate colaborările pe care le avea cu companii serioase. Bineînțeles, ceea ce presta el era la cu totul alt nivel față de modestele realizări ale noii firme. A realizat atunci că, în capul multor oameni din business, există o idee fixă: dacă nu plătești mult pe ceva, acel lucru nu are valoare.

Se poate spune că oamenii nu te judecă după ceea ce ești, ci după cum le apari prin lentila prin care te privesc. Dacă ești pe cai mari, pari important și ți se prețuiește opinia. Dacă ești prietenul cu defectele „la vedere”, ești slab și neînsemnat. Dacă muncești gratis, nu ești bun de nimic. Dacă ești modest, crezi în oameni și te auto-evaluezi onest, ești din start pierzător. Cine câștigă? Doar cei care au înțeles jocul. Ei nu se mai luptă cu realitatea, ci doar cu percepția: schimbă lentila – o ajustează, o colorează – și reușesc să convingă. Îi vedeți peste tot, dar cel mai des îi întâlniți în business și politică. Aici, „omul potrivit” înseamnă să fii cel mai bun pentru cei care aleg lentila. Trist este că aproape toată lumea se uită prin lentile măsluite. Iar realitatea este dureroasă pentru cei puțini care și-au păstrat exercițiul de a privi cu ochiul liber.