De ce nu ne mai permitem ipocrizia în fiscalitate?

La anumite intervale de timp, am observat că în spațiul public reapare periodic tema „banilor scoși din firme” prin intermediul mecanismelor off-shore și/sau al tranzacțiilor efectuate cu firme din grup. Desigur, această „condamnare publică” prinde foarte bine în scop electoral, dar cred că evaziunea fiscală în sine nu trebuie prezumată la nivel declarativ, ci probată de iure și de facto în acord cu regulile legislației fiscale. Nu sunt nici naiv și nici ipocrit încât să neg că, prin intermediul mecanismelor de tip off-shore, se poate face şi evaziune fiscală, dar mecanismul „prin care se scot banii din ţară” poate avea și o componentă de realocare a costurilor pe baze legale – evident că în vederea optimizării sarcinii fiscale, dar cu încadrarea în „marja de eroare” permisă de cadrul normativ.

Modul de stabilire al valorii de piaţă a unei tranzacții (după „principiul lungimii de braţ”), al modului de stabilire al impozitului pe veniturile nerezidenților realizate din România sau calificarea fiscală a unei tranzacții economice ca fiind lipsită sau nu de substanță și conținut economic – ca să dau doar câteva exemple – nu țin de „magia neagră” sau de vreo practică ocultă, ci de aplicarea obiectivă și imparțială a unor prevederi legale. Că de aceea există art.11 din codul fiscal, Ghidul O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer, jurisprudența națională și europeană în domeniul fiscal, lista UE a țărilor necooperante din punct de vedere fiscal (cu cele două anexe, care se actualizează periodic), mijloacele de apreciere și de administrare a probelor în domeniul fiscal, ca să fie aplicate.

Sunt unele texte de lege insuficient structurate sau corelate, astfel încât să permită o aplicare unitară și echidistantă a acestora? Există unele lacune, inadvertențe sau neclarități legislative? Posibil… chiar aș spune, probabil, judecând după situațiile de desființare de către instanțele de judecată a deciziilor de impunere emise de ANAF. Cu atât mai mult mă surprinde, în acest caz, vehemența cu care se vine în continuare cu noi criterii și obligatii declarative, tot mai restrictive sau mai stufoase din punct de vedere logistic (ca, de exemplu, redefinirea faptelor supuse înscrierii în cazierul fiscal conform HG nr. 1568/2022 sau introducerea sistemului RO e-Transport, a sistemului RO e-Factura sau a declarației informative 406 SAF–T) și care oricum, în unele cazuri, au suferit mai multe completări/ modificări/clarificări în raport cu forma lor inițială. Pe de altă parte, e adevărat că autoritatea publică a venit și în sprijinul contribuabililor cu, spre exemplu, așa zisele legi de amnistie fiscală privind diurnele din domeniul transportatorilor rutieri sau al tichetelor cadou. Dar, la urma urmei, și acesta este tot un semn de recunoaștere implicită a incapacității de a genera  texte de lege clare și coerente, în afara oricăror suspiciuni de interpretabilitate subiectivă. Mă gândesc oare câte situații conflictuale vor genera în practică aplicarea noilor prevederi ale OUG nr. 188/2022, privind modificările aduse la nivelul modului de derulare a controalelor și inspecțiilor fiscale (am în vedere aici, în special, verificarea documentară). Să nu uităm că, deși prevederile OUG nr. 188/2022 sunt în vigoare (teoretic) de peste două luni, până la data la care scriu acest articol (06 martie 2023) nu a fost reglementat încă cadrul procedural privind notificarea de conformare, în fapt un element de noutate cheie al actului normativ, deși ordonanța a prevăzut un termen maxim de 60 de zile în acest sens (care ar fi trebuit să fie 27 februarie 2023).

Autoritățile publice trebuie să înteleagă că, cu cât „marja de interpretabilitate” va fi mai restrânsă, cu atât demersurile abuzive (fie ale fiscului, fie ale contribuabililor) vor fi mai limitate, iar fimele vor fi atât de inventive în manipularea procedurilor și regulilor fiscale pe cât le o va permite slăbiciunea autorităților publice (manifestată fie la nivel legislativ, fie la nivelul operaționalizării practice a prevederilor legale existente).

Nu este nici benefic și nici constructiv să ne tot plângem că se sustrag sume de la impozitare. Trebuie identificate imperfecțiunile legislative care permit acest fapt, remedierea lor și, în final, aplicarea obiectivă și cu celeritate a noului cadru legisltiv astfel creat. În acest sens, rămâne să vedem și forma finală sub care vor fi transpuse, în legislația internă, prevederile Directivei Europene nr. 2523/2022 (cu termen de implementare până la finalul acestui an), referitoare la impozitarea minimă globală a grupurilor de mari firme. Este esențial ca forma sub care se vor regăsi aceste principii și direcții de acțiune în legislația internă să fie una cuprinzătoare, dar predictibilă și transparentă, în măsură să conducă la o operaționalizare eficientă, clară și neechivocă în practica fiscală.

Nu neg că, privite singular, au fost introduse modificări legislative benefice și pertinente; problema este că mie acestea îmi dau senzația unor modificări dispersate, aruncate ici colo în legislația fiscală, fără a fi parte integrantă a unei optici și viziuni de ansamblu la nivelul corelativ al legislației și politicii fiscale. Și aici cred că mai trebuie lucrat un pic… pentru că altfel vom căuta în continuare să găsim vinovați legat de pericolul fiscal perfid al „străinătăţii”. Iar asta îmi aduce aminte de situația anecdotică de dinainte de 1989, când „tovarăşilor” le plăcea să fumeze câte o ţigară Kent („originală, cu castelul pe ea”), între două şedinţe de partid în care dezbăteau şi aclamau „valorile comunismului” și înfierau cu mânie proletară „decadența societății capitaliste”.

Pur și simplu, nu cred că mai putem fi ipocriți cu noi înșine…nici în general, nici în fiscalitate.