Despre educație și dezvoltare durabilă

România „visează” o dezvoltare durabilă. Vorbește frumos despre aceasta, scrie strategii naționale, participă la conferințe pompoase, face postări pe Facebook și atribuie și un departament guvernamental special în acest scop. Dar nu e greu să vezi că roțile progresului se învârt, de multe ori, în gol. Și eu cred că în miezul acestei stagnări găsim o cauză cu rădăcini adânci și neglijată decenii la rând: lipsa unei educații naționale solide, coerente și adaptate realităților contemporane.

Cum să construim o țară durabilă cu generații cu greu trecute prin sesiunile de toamnă ale „Bacu’-lui”, unde majoritatea abia speră la un 5? Cu absolvenți ai unor „universități” pe internet sau cu „știința de carte” copy-paste de pe TikTok? Cum să visăm la economie dezvoltată și tehnologii inovatoare, când abandonul școlar atinge cote jenante, iar analfabetismul funcțional se cuibărește nestingherit prin toate colțurile sistemului? Nelson Mandela spunea:  „Educația este arma cea mai puternică pe care o poți folosi pentru a schimba lumea”; dar ce lume să mai schimbi când îți lipsește această armă?

Dezvoltarea durabilă nu e doar despre parcuri eoliene, reciclare, transport electric, salvarea pădurilor și a speciilor. Este, în esență și înainte de toate, despre oameni. Despre cetățeni informați, critici, responsabili. Despre o cultură a civismului și a gândirii pe termen lung. Iar fără educație, toate celelalte investiții – în infrastructură, energie, digitalizare – se clatină pe un fundament șubred.

Dar avem o clasă politică în care prea mulți oameni ajung în funcții nu pentru că au învățat temeinic o profesiune, ci pentru că au memorat sloganuri. Oameni care își trec în CV diplomele ca pe decorații exotice, fie ele false, fie obținute uneori la universități obscure sau prin cursuri fulger, fără să fi pus mâna vreodată pe vreun curs sau carte. Când decidenții confundă educația cu o formalitate birocratică, rezultatul nu poate fi decât nedezvoltarea mascată sub pretenții cu poleială subțire. România a bifat proiecte de infrastructură digitală, a absorbit fonduri europene, a vorbit despre tehnologii moderne și tranziția verde. Dar toate acestea sunt doar un decor dacă nu investim în „softul” național: oamenii. Nu poți dezvolta durabil o țară în care școala e văzută ca o corvoadă, profesorii sunt marginalizați, iar cercetarea e tratată ca un moft. 

De la filosoful chinez Confucius ne-a rămas o vorbă de duh: „Dacă gândești în termen de un an, plantează orez. Dacă gândești în termen de zece ani, plantează un copac. Dacă te gândești la o sută de ani, educă oameni”. Dar noi părem a fi incapabili să gândim în decade, darămite în centenare. Mai grav, conducerea țării seamănă uneori cu un experiment social: ce se întâmplă dacă pui soarta unui stat în mâinile unor oameni care nu știu să citească un buget, dar știu să recite lozinci de partid? Rezultatul e previzibil: politici incoerente, reforme începute și abandonate, o viziune de „dezvoltare” limitată la următoarele alegeri. Unii spun că e doar neputință. Eu cred că e și ceva nemernicie și nepăsare.

Și totuși, nu e totul pierdut. România poate învăța. Putem construi un model de dezvoltare bazat pe educație reală, pe competență și pe valori. S-au mișcat lucruri în unele școli, există inițiative civice extraordinare, sunt profesori care trag sistemul după ei, în ciuda precarității. Sunt tineri care refuză să accepte status quo-ul și își doresc mai mult decât diplomă și job „la stat”. Iar aceste insule de speranță trebuie conectate. Trebuie transformate într-un curent de fond. Iar pentru asta avem nevoie de voință politică reală – nu doar fonduri alocate, ci și viziune, coerență și curaj. Avem nevoie de lideri care să înțeleagă că „ignoranța este rădăcina și tulpina tuturor relelor” (Platon). Iar educația nu e o cheltuială ci o investiție. Nu e o povară bugetară, ci o datorie a statului față de națiune. Iar dezvoltarea durabilă nu e o modă europeană, ci o necesitate națională. 

Nu ne mai permitem să bâjbâim între improvizație și mimetism. Avem nevoie de oameni cu carte, gândire critică, responsabilitate civică. Ca să ne putem privi demn în ochi copii și nepoții. 

„România educată” a fost un slogan al unui ratat proiect prezidențial. Dar România educată este de fapt unica șansă la o dezvoltare care să dureze mai mult decât o legislatură și să conteze mai mult decât un titlu de presă.

Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.