Etica eșecului

„Dedic această melodie celor care s-au luat la luptă cu viața și au câștigat!” Vecinii mei ascultă manele și sunt foarte buni la asta. Playlistul lor e „senzație”- pe același ritm se urlă despre bani, mașini, invidie, succes, amante, familie și foarte rar, recunosc, despre dușmani. La început mi-am făcut griji de ceea ce poate învăța fetița mea din această interacțiune muzicală nedorită și prea frecventă. Apoi, după o grea analiză, am ajuns la concluzia că norii nu sunt chiar atât de negri. E important pentru ea să știe în ce lume trăiește, că în viață nu este despre unicorni roz, frumos mirositori, care îndeplinesc dorințe. Pe de altă parte, frica mea este să mă pună să-i explic ce a vrut să transmită artistul în opera muzicală. Până acum i-a fost milă de mine și se face că ignoră mesajele pline de înțelepciune, dar nu știu cât va mai dura. 

Cert este că, încet-încet, devin expert în această formă de exprimare a frustrărilor și idealurilor. Iar, dacă ar fi să găsesc o parte bună, pot spune că mă ajută să înțeleg mai bine realitatea. Cu alte cuvinte, ceea ce am aflat depășește orizontul unui om care se limitează la o carte bună, o piesă de teatru sau un dialog cu oameni de calitate. Iar lucrul care m-a șocat este că între ceea ce ascultă vecinii mei și ceea ce povestesc mulți guru din mediul de business românesc nu prea este diferență. Da, e altul ritmul, basul și, doar câteodată, vocabularul – esența însă rămâne. Și nu mă refer acum de cei care le explică, pe onorarii mari, unor antreprenori adevărați cum să se dezvolte și să-și conducă afacerea, ei neavând niciodată nici business și nici măcar o mică echipă pe care să o conducă – asta e o lecție care, odată ce naivul cu portofelul gros o învață, se va dovedi utilă. Adică despre ei știi că sunt șarlatani, că în cel mai bun caz reproduc niște banalități citite în cărți, dar au rolul lor benefic în ecosistemul antreprenorial.

În schimb, mă sperie succesul unora care glorifică eșecul. Știu, de la americani avem ideea că nu ești cu adevărat antreprenor până nu ai eșuat măcar o dată. Dar acolo e altă cultură și cu totul altă filosofie a riscului. Revenind la România, sunt de acord că nu trebuie blamați toți cei care au eșuat în business – vorbim de o junglă, în care se supraviețuiește greu. Da, un eșec poate sta la baza unor afaceri de mare succes – sunt lecții dure, care te călesc și te ajută să fii mai bun. Iar oricine poveștește asta, cu sinceritate, face un mare bine. În schimb, am nenumărate exemple de oameni care nu doar că și-au falimentat businessurile, dar au făcut-o într-un mod abject. Știau că va urma dezastrul și au continuat să ceară furnizorilor marfă. Pentru că legea românească este slabă și permisivă, și-au pus bine de-o parte capital pentru viitor și nu și-au plătit datoriile. Furnizorii lor au ajuns chiar la faliment – sunt numeroase cazuri de antreprenori și-au pierdut tot ce aveau din cauză că au avut încredere în „partenerul” de business. 

Astăzi, în momentul în care un antreprenor-hoț (cu atât mai mult cu cât titulatura a fost confirmată de justiție) vine să se dea mare cu eșecul lui – pe care, de altfel, l-a mai replicat de câteva ori – încep urechile să mă doară. Iar senzația asta nu o am nici la cele mai agresive manele. Ar trebui să existe măcar o urmă de decență: când te știi cu musca pe căciulă, măcar să taci mâlc. Iar, dacă nu există, cineva ar trebui să-i strige, așa cum face un celebru protestatar al zilelor noastre: „borfașule, dă banii înapoi!” Am scris asta acum pentru că vorbisem zilele trecute cu un om citit și foarte inteligent, dar naiv și neinformat, care devenise fanul unui asemenea specimen. Partea veselă este că acum eu cred că vecinii mei ar fi recunoscut imediat impostura. Iar speranța mea este că ar fi și blamat-o.