Greva noastră cea de toate zilele

„Bine, bă, trimite-mi 50 de reviste și, dacă-mi plac, îți mai iau!”, a reușit să mă șocheze importantul lider sindical. Se întâmpla acum 17 ani, când eu, tânăr jurnalist la liderul presei economice de atunci, o revistă cu peste  60.000 de exemplare vândute pe ediție, voiam să aflu detalii despre niște revendicări și i-am solicitat un interviu. La telefon, omul părea de pe altă lume, nu avea habar despre presă și rolul ei, nu înțelegea nimic din ceea ce voiam de la el. După atâta timp, încă mă mai gândesc cum ajunge cineva să reprezinte interesele oamenilor și cum arată negocierile cu un asemenea lider sindical. Și mai am încă o dilemă: câți oare sunt ca el? Cert este că tot atâția câți erau și în urmă cu 17 ani, pentru că din poziția de lider sindical pleci ori la pensie, asta dacă ți-o dorești, ori în politică. Cu alte cuvinte, la noi se știe greșit că doar doi oameni au funcțiile pe viață – Patriarhul Daniel și guvernatorul BNR Mugur Isărescu -, ci găsim o grămadă prin sindicate. Sunt și foarte bine plătiți, cu mult peste un nivel de bun-simț, dar asta nu e decât treaba celor care plătesc cotizații. De ce sunt atât de aspru? Păi, din cauza unor sindicaliști, multe privatizări care ar fi salvat zone întregi din economie nu au mai avut loc, investitorii serioși fiind fugăriți. Iar asta nu doar la figurat. În schimb, sindicaliștii au făcut jocurile unor businessmeni de carton, care au vândut fabrici întregi la fier vechi. 

Revenind la zi, greva din educație este doar un capitol din aceeași poveste sindicală. Nu zic că revendicările profesorilor nu sunt legitime, dar momentul ales a fost dubios. Nu mai cred de mult în coincidențe, așa că presupun că greva a fost declanșată și de alte interese, nu doar de cele ale profesorilor. Salariile în învățământul preuniversitar sunt revoltător de mici. Iar asta o putem spune și fără să le comparăm cu salariile magistraților sau cu cele ale medicilor. Da, știu, dacă împărțim banii pe orele din normă, nu mai arată atât de rău. Sunt profesori pentru care lucrul la clasă este, așa cum ar fi normal, doar o parte din munca depusă, cel mai mult timp petrecându-l pentru a pregăti orele și pentru a deveni mai buni. Din păcate, sunt probabil la fel de mulți pentru care programul săptămânal are cel mult 18 ore. Și apoi, da, într-un fel e normal ca profesorii să aibă la noi cele mai mici salarii din Europa cât timp avem cele mai proaste rezultate din Europa la testele Pisa, aproape jumătate dintre elevii români fiind analfabeți funcțional.  Nu în ultimul rând, ceea ce se predă la clasă nu prea are valoare. Dacă ar fi avut, nu ar fi fost nevoie de meditații neîntrerupt, încă din primii ani de școală. De pe urma lor, spune legenda, unii profesori cică și-au luat chiar și șase case. 

Lăsând glumele la o parte, toată argumentația pică atunci când te gândești la profesorii tăi. Mulți sigur au fost modele demne de urmat, iar lucrurile învățate de la ei te-au format ca om. Este de neconceput ca veniturile lor să nu le asigure un trai decent. Dar stai, mulți dintre ei sunt deja la pensie. Iar pensiile sunt cu adevărat mici, mici. Pentru ei oare cine face grevă?