Instrumentele financiare derivate sunt utilizate de toți actorii economici, în principal pentru a se proteja de eventualele evoluții nefavorabile ale prețurilor, fiind instrumente foarte utile pentru gestionarea riscurilor. Dar derivativele sunt folosite și în piața de capital ca investiții care urmăresc obținerea de profit, indiferent de evoluția cotațiilor sau a prețurilor și pot avea un impact foarte mare asupra fluxurilor financiare.
Instrumentele derivate sunt contracte financiare bazate pe valoarea unui activ suport, al unui grup de active sau al unui indicator de referință. Exemple de active de bază sunt barilul de petrol, energia, dar și titluri financiare, indici de securitate, rate de referință sau o combinație între acestea.
Prin astfel de contracte, societățile semnatare stabilesc termenii în care vor răspunde la schimbările viitoare ale valorii activului suport. Cele mai obișnuite instrumente financiare derivate sunt opțiunile, contractele futures, forward sau Swap, precum și diferite variații ale acestora.
Companiile (dar și oamenii) au căutat dintotdeauna metode să se protejeze de potențialele modificări ale prețurilor. Cel mai simplu exemplu este cel al prețului cerealelor sau legumelor; în funcție de recolta dintr-un an, prețul pentru cereale este mai mare sau mai mic. Un fermier care caută stabilitate ar dori să se ferească de un preț prea mic anul viitor, când preconizează o recoltă mare pentru toți fermierii, așa că va căuta să încheie dinainte un contract de vânzare la un preț care să îi ofere și profit. Contraparte există, deoarece pe piață sunt și brutari, care vor să se asigure că nu vor plăti mai mult anul viitor pentru materia primă, deci vor încheia un contract cu fermierul pe un anumit preț. Acesta este cazul ideal, în care niciuna dintre părți nu pierde, dar nici nu câștigă prea mult.
Printre intrumentele derivate se găsesc și CfD-urile, respectiv Contracte pentru Diferență. Acestea au rolul de a acoperi o diferență de preț atunci când apare. Acestea pot fi utilizate și ca scheme de sprijin de către stat. Spre exemplu, România se pregătește să lanseze o serie de CfD-uri pentru o perioadă de 15 ani pentru prețul energiei electrice din surse verzi. Dat fiind faptul că prețul din piață ar putea fi mai mic decât costul de producție a energiei electrice eoliană sau solară, producătorii nu se înghesuie să investească în noi capacități. Aici intervine statul prin CfD și încheie un contract cu producătorii pe un anumit preț, care să nu fie mai mic decât costul de producție, adică un preț minim de vânzare. Dacă prețul de pe piață este mai mic decât acest nivel, statul plătește diferența producătorului, iar dacă este mai mare, producătorul va returna diferența către consumatori. Practic, este un instrument de protecție și de garantare a unui anumit nivel de profit, care poate fi mai mic decât cel posibil pe piața liberă. Ministerul Energiei a anunțat că intenționează să lanseze CfD-uri pentru 2.000 MW de energie verde, o schemă în care este implicată și Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).
Vânzarea „short” la BVB
Tot la protecție intră și alte instrumente derivate, cum sunt și contractele de acoperire (hedging), prin care se protejează de variația cursului valutar sau de cotațiile mărfurilor prime, cum este petrolul. Dar se pot încheia contracte și pe cotația acțiunilor din viitor, a indicilor sau chiar a obligațiunilor. Iar această posibilitate poate duce și la pierderi foarte mari. Criza subprime din 2008, a creditelor ipotecare din SUA, a fost creată de faptul că băncile au găsit modalitatea de a vinde pachete de credite ipotecare, unele de calitate bună, altele de mai puțin bună, dar fiind evaluate drept „de cea mai bună calitate”. Când creditele au început să devină neperformante, valoarea pachetelor vândute a început să scadă, iar cei cu expunere mare pe acestea au ajuns și în faliment. Dar au fost și investitori care au prevăzut căderea și au „shortat” instrumentele, adică au pariat pe scăderea valorii acestora. Vânzarea „short” sau „vânzarea în lipsă” este o strategie de tranzacționare care presupune vânzarea unei acțiuni sau a unui titlu de valoare care nu este în proprietatea vânzătorului. Vânzarea în lipsă este motivată de convingerea că prețul acelei actiuni va scădea, permițându-i investitorului s-o cumpere înapoi la un preț mai mic pentru a obține un profit înainte de a restitui celui care a împrumutat activul.
În condiții normale de piață, vânzarea în lipsă asigură lichiditate. De altfel, „short selling” a apărut ca urmare a investitorilor care se așteptau la o scădere și nu făceau nicio tranzacție înainte de a fi convinși că scăderea s-a oprit. Vânzarea în lipsă este reglementată ca atare și la Bursa de Valori București (BVB), dar nu este încă posibilă. BVB, cu statut de piață de frontieră, încă lucrează la înființarea unei Cotrapărți centrale, menită să acopere nevoile unei piețe de instrumente derivate. Pentru a accede la statutul de piață emergentă, BVB trebuie să mai îndeplinească criteriile de lichiditate, care trebuie să fie de 15% pe un anumit număr de companii listate. Dar la noi lipsește tocmai acest element, de vânzare în lipsă, care ar menține lichiditatea și atunci când o cotație se află pe un trend de scădere.
„Principalul element care lipsește și care va exista sperăm la începutul anului viitor, este Contrapartea Centrală, proiect la care tot lucrăm din 2019, dar suntem la ultimele procese de autorizare şi de implementare”, a declarat recent Adrian Tănase, directorul general al BVB, care a arătat că printre elementele care vor fi introduse în viitoarea piață de derivate va fi și vânzarea în lipsă.
