Lumea arde și politica internă „se piaptănă”

„Țara arde și baba se piaptănă!” Pentru București, proverbul nu mai este o metaforă. Este un diagnostic. Presiunile economice interne se suprapun peste o realitate geopolitică volatilă. În astfel de vremuri se demonstrează capacitatea celor ce-și spun „politicieni” de a fi cu adevărat lideri. Dar „ai noștri” par să fi ales deliberat irelevanța cronică. Și nu, nu este despre „doar” o lipsă de viziune. Este despre ceva mai grav: o formă de orbire asumată, o tactică de supraviețuire pe termen scurt care, în mod paradoxal, se transformă într-un mecanism de autosabotaj național.

„Țara arde”: un periculos și greu de stăpânit deficit bugetar, o inflație persistentă, o criză a energiei agravată de blocajele din Orientul Mijlociu și riscuri externe tot mai apăsătoare. La București, „baba se piaptănă”: politicienii sunt absorbiți de reglaje de conturi, de calcule electorale și de o competiție sterilă pentru capital simbolic. România reală devine scena unui spectacol politic autoreferențial. Dar publicul e saturat (spectacolul a mai fost jucat în momente grele), îngrozit de piesă (criza economică, criza politică, criza de încredere, criza externă, policriza, permacriza etc.) și adesea chiar scârbit de calitatea proastă a performanței „actorilor”. Din păcate, publicul e captiv în sala de spectacol, nu poate să strige „opriți țara, vreau să cobor!” – parafrazez aici o celebră replică, „Opriți planeta, vreau să cobor!” din volumul „Dilema americană-spectacolul lumii” al publicistului Ioan Grigorescu. 

Dar să revenim de la spectacolul lumii la spectacolul iresponsabilității autohtone în plină furtună. Convergența dintre o economie fragilă și o ordine internațională în reconfigurare ar fi trebuit să impună (și) Bucureștiului o maturitate politică solidă, chiar austeră în decizie. În schimb, primim o recuzită deja uzată: conflicte interne, declarații contradictorii, decizii amânate. Politica nu mai este percepută ca exercițiu de responsabilitate, ci ca un joc de poziționare permanentă. Predictibilitatea — acel activ invizibil, dar esențial pentru investiții și stabilitate — este sacrificată zilnic pe altarul intereselor de partid. Economia globală e tensionată iar capitalul caută refugii stabile; România transmite exact semnalul opus: incertitudine, volatilitate, improvizație.

Nu asistăm doar la o criză politică. Asistăm la o suspendare a responsabilității de către o bună parte a politicienilor care-și ascund lașitatea sub pompoase tirade populiste și/sau „patriotice”. 

În plus, geopolitica nu iartă superficialitatea. România nu operează în vid. Se află pe flancul estic al NATO, într-o regiune unde stabilitatea nu mai poate fi considerată implicită, mai ales în contextul războiul din Ucraina. Se mai află și la „o aruncătură de băț” de Orientul Mijlociu, azi în flăcări. În acest cadru, politica internă (inclusiv politica economică) devine parte a ecuației de securitate. Geopolitica nu tolerează amatorismul. Statele care contează sunt cele care pot acționa ferm, rapid, coerent și predictibil. România, în schimb, își consumă energia în conflicte interne, ratând oportunități strategice majore — de la atragerea investițiilor relocate (near-shoring) până la consolidarea rolului său energetic în regiune.

„Țara arde” nu este o figură de stil — este o descriere fidelă a unui context în care timpul pentru erori s-a epuizat. În timp ce politica se privește în oglindă, realitatea nu așteaptă.

Iar nota de plată se acumulează.

Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă