România, campioana sărăciei în UE? Statistica spune da, realitatea e mai complicată

Deși suntem oficial pe primele locuri din Uniunea Europeană în ceea ce privește lipsurile materiale severe, respectiv riscul de sărăcie și excluziune socială, statisticile trebuie citite cu o oarecare doză de scepticism. Asta pentru că realitatea pare a fi ceva mai nuanțată.

Cei care văd jumătatea plină a paharului se vor uita spre numeroasele construcții noi, spre mașinile arătoase, spre mall-urile sau restaurantele pline ori spre destinațiile de vacanță sufocate de turiști. Ceilalți vor spune că trebuie să ieșim din marile orașe spre a vedea România reală, unde se câștigă puțin și se trăiește prost. Adevărul este că nici unii, nici ceilalți nu au dreptate. Nici București, nici Cluj și nici Timișoara nu sunt tocmai Monte Carlo, dar nici în orașele mici sau în sate nivelul de trai nu e chiar dezastruos.

Potrivit datelor institutului de statistică al Uniunii Europene, Eurostat, în 2024 aproape trei din zece români erau în risc de sărăcie sau excludere socială (mai exact, 28%, ceea ce ne situa pe locul doi în UE din acest punct de vedere, după Bulgaria – 30%). Rate de peste 25% se înregistrau și în Grecia, Spania și Lituania, în timp ce media la nivelul continentului era de 21%. Cele mai mici niveluri erau în Cehia, Olanda și Slovenia (între 11% și 15% din populație). Cele mai mari rate ale riscului de sărăcie se înregistrau la nivel continental în grupa de vârstă 18-24 de ani și în rândul celor cu nivel redus de educație (de trei ori mai ridicate decât în rândul celor cu educație superioară). Dar lipsa unui loc de muncă era, evident, unul dintre cei mai importanți factori.

Este interesant de văzut că proporția românilor care se consideră nevoiași era anul trecut, potrivit Eurostat, de circa 24%, mai mic decât cel al celor aflați în risc de sărăcie. Asta în timp ce aproape 70% din greci credeau despre ei că sunt săraci, la polul opus aflându-se Germania, Luxemburg și Olanda (cu doar 8-9% din populație declarând că au probleme materiale semnificative). Pe de altă parte, percepția asupra propriului nivel de trai s-a îmbunătățit constant în România în ultimul deceniu. În 2015, nu mai puțin de 45% din români credeau că sunt săraci, iar în 2020 proporția lor scăzuse la 37%.

Primul loc

România se află în top și când vine vorba de sărăcia efectivă, proporția de 17% din populație care suferea de lipsuri materiale severe în 2024 plasându-ne pe primul loc în Uniunea Europeană, puțin deasupra Bulgariei. Urmează în clasament Grecia, cu 14%, restul statelor încadrându-se între 2% și 9%, cu cele mai mici niveluri fiind calculate pentru Cehia, Cipru, Croația și Luxemburg. Vestea bună este că, și la acest capitol, evoluția este una evident pozitivă. Conform aceluiași Eurostat, în 2015 unul din trei români trăia în sărăcie severă, în timp ce în 2020 proporția lor scăzuse la 25%.

Există, în același timp, discrepanțe semnificative între categoriile sociale. „În 2023, persoanele din cele mai bogate 20% din gospodării au obținut venituri totale de aproape șase ori mai mari decât persoanele din cele mai sărace 20% din gospodării. Cum era de așteptat, inegalitate mai mare se înregistrează la persoanele cu vârsta sub 65 de ani față de cele cu vârsta peste 65 de ani, care sunt dependente numai de venituri din transferuri sociale”, se arată într-un studiu al Institutului Național de Statistică (INS). Diferențe majore sunt și din punct de vedere al mediului de rezidență, cu sărăcia fiind evident mai pregnantă la țară față de oraș. „Deprivarea materială și socială este inegal distribuită și în profil regional, cu incidența cea mai ridicată fiind înregistrată în sudul și estul țării, cea mai scăzută fiind în regiunea București-Ilfov”, mai indică analiza INS.

Săraci, dar nu chiar

O problemă pe care o au statisticile este că, deși reușesc de cele mai multe ori să surprindă corect ierarhii și evoluții, modul în care sunt realizate (prin eșantionare și bazându-se de multe ori pe corectitudinea datelor furnizate de terți) lasă loc de erori sau de concluzii greșite. La fel pare a fi și cazul sărăciei din România. Conform INS, unul din patru tineri între 18 și 24 de ani și unul din cinci adulți între 25 și 54 de ani avea venituri insuficiente pentru a duce o viață decentă. Pe de altă parte, numeroase experiențe la nivel personal și profesional par să spună o altă poveste.

„Satul e plin de oameni fără loc de muncă, dar nu găsești decât foarte greu pe cineva care să te ajute în gospodărie, chiar dacă ești dispusă să plătești 200-250 de lei plus mâncare și băutură pentru o zi de muncă”, se plânge Daniela, care locuiește în apropiere de Piatra Neamț. „Am încercat fără prea mare succes să recrutăm oameni de prin satele de pe valea Șieului, oferindu-le peste salariul minim plus bonuri de masă și transport gratuit. Ne-au refuzat spunând că se descurcă cu ce fac prin gospodărie și cu munci ocazionale”, povestește Tudor, angajat la departamentul de resurse umane al unei multinaționale din Bistrița. Asta în timp ce Ionela, proprietara unui restaurant fast food din București, afirmă că s-a săturat să tot instruiască tineri care să plece după doar câteva zile pe motiv că munca este grea. „Unii ne acuză că nu-i plătim cum trebuie, dar eu cred că 4.000 de lei net (incluzând și bonurile de masă) este decent pentru cineva la început de carieră. Salarii similare se plătesc și în Italia sau Spania”, arată ea.

Situații de acest gen, replicate la nivelul întregii țări, au dus în ultimii ani la importarea unui număr impresionant de lucrători străini. Doar în 2025 a fost aprobat un contingent de 100.000 de noi angajați de peste hotare, după ce în anii anteriori au fost acceptate peste 300.000 de cereri (din care, totuși, doar circa 100.000 mai erau oficial în România).

Ce nu vede statul

Care ar putea fi explicațiile pentru această aparentă contradicție între numărul mare de săraci apți de muncă și dificultatea găsirii de angajați? Una dintre ele ar putea fi de natură cultural-socială, cu un număr prea mare de oameni respingând pur și simplu munca (mai ales pe cea regulată) și alegând să trăiască din agricultura de subzistență sau din mici combinații, cu destui dintre ei ajungând să aibă și probleme cu alcoolul, jocurile de noroc sau drogurile. O altă cauză ar putea fi economia gri și cea neagră – sunt destui compatrioți care nu apar în statistici ca având venituri, dar în realitate obțin (prin muncă neînregistrată, vânzarea produselor din gospodărie ori, în unele cazuri, activități ilegale) sume care le permit un nivel de trai decent.

Nu în ultimul rând, faptul că mulți români fac un fel de navetă între țară și străinătate (lucrând peste hotare câteva luni, apoi venind acasă până se termină banii), în timp ce alții se bazează în continuare pe sumele trimise de rudele care muncesc peste hotare, ar putea explica, de asemenea, de ce destui dintre compatrioții noștri nu se înghesuie să se angajeze și, deși conform datelor oficiale au venituri mici sau chiar deloc, în realitate nu o duc chiar așa de rău.

Ceea ce este cert este că, surprinsă corect de statistici sau nu chiar, involuntară sau rezultat al unor alegeri proaste, sărăcia pare a juca un rol tot mai mare în alimentarea cu susținere și cu voturi a mișcărilor populiste. Evident că știm cu toții că statul ar trebui, prin măsuri bine țintite și combinații de educație, asistență socială și luptă contra evaziunii fiscale, să-i aducă pe acei oameni la un nivel de prosperitate, responsabilitate și implicare socială care să reducă influența demagogiei și promisiunilor false asupra lor. Din păcate, mai știm și că statul nu va reuși să facă nimic de acest gen și, cel mai probabil, fenomenul de antagonizare a anumitor categorii sociale va continua să se accentueze.