România și China – adio, dar rămân cu tine

Deși accesul firmelor chineze la contracte guvernamentale a fost drastic limitat, influența pe plan local a celei de-a doua economii a lumii rămâne semnificativă, atât în zona de comerț, cât și în sectoare precum energia, logistica, industria alimentară sau cea portuară.

Maro, roșii, galbene sau albastre. Coborâte de pe vapoare de brațele lungi ale macaralelor, stivuite unele peste altele, uneori parcă sfidând legile fizicii, și mai apoi încărcate în trenuri sau camioane. Sute de mii de containere sosesc anual în portul Constanța și, nu e nicio surpriză, o bună parte din ele au ca origine China. De altfel, în 2022, importurile din această țară au reprezentat aproape 6% din totalul mărfurilor sosite de peste hotare, atingând o valoare de peste 7,3 miliarde de euro. Ceea ce a plasat China pe locul al șaselea în topul surselor românești de import.

Balanța comercială cu gigantul de la răsărit ne este total nefavorabilă. Tot anul trecut, din totalul exporturilor românești, în valoare de 91 de miliarde de euro, doar puțin peste 1% (respectiv aproape 1,1 miliarde de euro) a fost reprezentat de produsele autohtone vândute în China. Chiar și așa, suma este a doua cea mai mare din istoria recentă pe această relație (după nivelul de 1,13 miliarde de euro atins în 2021). Tot în creștere sunt și importurile din China. După ce în prima parte a anilor ’90 ele totalizau câteva zeci de milioane de euro pe an, au început să urce ușor, ajungând la aproape 200 de milioane de euro în 2000, și au explodat în preajma aderării la UE (atingând 1,7 miliarde de euro în 2007). De atunci (cu excepția unei mici sincope în 2009, cauzată de criza economică mondială), sumele plătite de români pentru mărfurile chinezești s-a majorat susținut an după an.

Începutul declinului?

Cu toate acestea, sunt unele semne că această creștere s-ar putea tempera sau chiar opri. Un prim indiciu ar fi că, după mulți ani de majorare continuă, ponderea importurilor din China în totalul importurilor autohtone a scăzut prima dată în 2022 (5,85%, față de un maxim de 6,3% atins în 2020 și 2021). Principalul motiv pentru această încă incipientă reorientare spre alte surse este, cel mai probabil, pandemia, care, pe de o parte, a expus riscurile reprezentate de utilizarea unor rețele logistice prea lungi și, pe de alta, a redus efectiv producția de bunuri în China ca urmare a politicii ”Zero Covid”. Tensiunile geopolitice joacă și ele un rol, deocamdată încă destul de nesemnificativ, în descurajarea comerțului internațional între China și blocul occidental. Lor li se adaugă creșterea costurilor de producție pe care firmele chinezești o trăiesc deja de ani buni. În 2022, de pildă, salariul mediu brut pe economie era de circa 1.200 de euro, adică similar, ba uneori chiar superior, celui din statele Europei de Est.

Toate acestea duc la tot mai multe relocări ale unităților de producție, fie în regiunea noastră, fie în alte state din Asia. „Firmele caută alternative la actuala «fabrică a lumii» și China continuă să piardă cotă de piață în favoarea unor state precum Vietnam, Malaiezia, Bangladesh sau Taiwan”, spunea în primăvară pentru CNBC Antonella Teodoro, senior consultant la firma britanică de logistică MDS Transmodal.

Blocaj instituționalizat

Veștile proaste pentru relațiile economice cu a doua economie a lumii nu se opresc aici. Este știut deja de câțiva ani că un potențial contract mamut între cele două țări a fost tras pe linie moartă. Este vorba de înțelegerea, demarată în timpul guvernării Ponta, privind construcția reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, care a fost abandonată oficial în 2020, de cabinetul lui Ludovic Orban. Conform memorandumului semnat de cele două țări, firma care ar fi urmat să construiască cele două reactoare era China General Nuclear Power Corporation, o companie aflată încă din 2016 în atenția Departamentul de Justiție al SUA pentru suspiciuni de spionaj nuclear. Chiar dacă oficialii de la București nu au explicat exact motivele denunțării acordului, cel mai probabil este vorba de alinierea lor cu regulile din ce în ce mai stricte ale partenerilor vestici privind contractele cu firmele chinezești. „Am renunțat la parteneriat pentru faptul că totuși trena de șapte-opt ani de zile. Dacă în atâta timp nu s-a putut avansa într-un mod vizibil, am ajuns la concluzia că totuși e mai important să realizăm aceste unități 3 și 4 decât să stăm încă doi-trei ani și să discutăm”, spunea în 2020 într-un interviu Virgil Popescu, ministrul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.

O decizie similară a fost luată în 2021, când a fost adoptată așa-numita „Lege 5G” (practic o transpunere în legislație a unui acord din 2019 dintre România și SUA). Actul normativ prevede că furnizorii de comunicații vor putea utiliza în rețelele 5G numai tehnologii, echipamente și programe software de la producători autorizați în prealabil prin decizie a premierului, pe baza avizului Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Respectivele proceduri de avizare au exclus de facto firme chinezești precum Huawei sau ZTE dintre potențialii furnizori de tehnologie pentru rețelele 5G. O poziție similară a fost adoptată și de UE. Comisarul pentru Industrie Thierry Breton a cerut într-o recentă conferință de presă ca și restul statelor membre să se alăture țărilor din Uniune care au interzis accesul în rețelele lor de telecomunicații companiilor „cu risc ridicat” (ținta principală fiind cele controlate de China). „Până în prezent, doar zece țări din UE au folosit aceste prerogative. Acest lucru reprezintă un risc major de securitate, deoarece creează o dependență majoră pentru UE și vulnerabilități grave”, a explicat el.

Deja printre noi

Sunt, însă, și situații în care statul nu a putut să limiteze accesul companiilor chinezești la contracte guvernamentale. Iar în unele cazuri se demonstrează că, în ciuda imaginii deseori pozitive pe care o au firmele respective, privite de mulți ca profesioniste, eficiente și oferind costuri competitive, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Sinohydro, de pildă, a câștigat licitația pentru construcția unui segment de 5,5 kilometri din centura Zalăului. Contractul în valoare de circa 35 de milioane de euro a fost semnat puțin înainte de toamna lui 2020, când a fost adoptat un act normativ prin care companiilor din țările non-UE cu care Uniunea Europeană nu are încheiate acorduri specifice (printre care și China) li s-a interzis accesul la licitații publice. Deși avea termen de finalizare martie 2023, Sinohydro a realizat până în prezent doar circa 50% din lucrări. Iar în ritmul actual ar putea termina proiectul undeva în 2025, estimau cei de la Asociația Pro Infrastructura.

După o epopee a contestațiilor de circa trei ani, CNAIR a fost nevoită să semneze în primăvara lui 2023 contractul de 100 de milioane de euro pentru construcția segmentului de 8 kilometri dintre Afumați și Pantelimon al autostrăzii de centură a Capitalei cu China Civil Engineering Construction Corporation. Rămâne de văzut dacă gigantul cu sediul în Beijing va reuși să ducă la bun sfârșit proiectul sau se vor împotmoli precum conaționalii de la Sinohydro.

Alte companii chinezești au pătruns în economia autohtonă pe căi ocolite. Grupul Smithfield, care deține numeroase ferme și abatoare în România, este controlat încă din 2013 de entități chineze. În 2014, Nidera, firmă olandeză controlată de acționari chinezi, a preluat United Shipping Agency, care deține un terminal de export de cereale de 250.000 de tone în portul Constanța. Grupul Pirelli, care are două fabrici de anvelope în România, a fost cumpărat în 2015 de China National Chemical, în timp ce China Energy Company a preluat în 2016 controlul asupra Rompetrol de la kazahii de la KazMunayGas. În 2017, China Investment Corporation a preluat activele firmei britanice Logicor, inclusiv cele patru parcuri logistice deținute de aceasta în Ploieşti, Timişoara, Mogoşoaia şi Pantelimon.

Investiții de genul celor menționate mai sus sunt, de altfel, una din strategiile aplicate de China la nivel global pentru a căpăta relevanță și influență în sectoare economice importante. Iar dacă în zona proiectelor guvernamentale companiile chineze pot fi ținute la ușă, după cum am văzut deja, în cea a investițiilor private capacitatea de reacție a autorităților este limitată. Astfel încât ne putem aștepta ca și alte firme cu o pondere semnificativă în economia locală să ajungă în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat sub controlul chinezilor.