Soluții străine pentru criza bugetară autohtonă

Măsurile pe care le va lua noul guvern vor fi cu siguranță nepopulare și vor avea un impact greu de calculat cu exactitate asupra economiei și asupra veniturilor noastre. Singurul lucru bun este că măcar nu am lăsat lucrurile să meargă prea departe și, cel mai probabil, vom evita crizele severe prin care au trecut (și încă trec) alte țări care au făcut greșeli similare.

Deficit bugetar de 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană. Datorie publică de aproape 200 de miliarde de euro (adică aproape 55% din PIB). Și o creștere economică de doar 0,8%, mult sub cea prognozată. Așa arăta România la finele lui 2024. Iar instabilitatea politică din prima jumătate din 2025 nu a ajutat deloc la îmbunătățirea acestor indicatori, ba chiar dimpotrivă – în primul trimestru economia a crescut cu doar 0,3% față de aceeași perioadă a anului precedent și a stagnat față de trimestrul anterior, iar deficitul bugetar pe perioada ianuarie-aprilie a fost de aproape 3% din PIB.

Este clar pentru toată lumea că nu putem continua așa și noul executiv care se pregătește chiar când scriem acest articol va fi nevoit să ia o serie de măsuri nepopulare pentru a reduce cheltuielile și crește veniturile statului și pentru a preîntâmpina o serie de consecințe negative ușor de prezis. „Raportul datoriei publice în PIB este proiectat să urce la 59,4% până la sfârșitul anului 2025, sub efectul deficitelor publice ridicate”, se arată într-un raport al Comisiei Europene, care avertizează asupra riscului de suspendare a fondurilor UE pentru România în cazul în care nu se iau urgent măsuri pentru a corecta situația. Asta în timp ce, potrivit unei declarații a lui Alexandru Nazare, membru al Consiliului de Administrație al BNR, datoria ridicată și deficitul excesiv pot duce la retrogradarea ratingului de țară. „Acest scenariu trebuie evitat cu orice preț și menținerea ratingului e cel mai important obiectiv pe care trebuie să-l avem în vedere”, a spus el, arătând că trecerea în categoria „junk” ar echivala cu creșterea semnificativă a costurilor de finanțare și pierderea încrederii investitorilor.

Lecția greacă

Pensii aproape ca în Germania, 14 salarii pe an pentru bugetari și evaziune fiscală cvasi-generalizată. Era clar că viața pe credit nu putea continua la nesfârșit (iar românii trăiesc și ei acum, din fericire la un nivel mult atenuat, aceeași experiență). În Grecia criza datoriilor guvernamentale a debutat în 2009, sub imperiul crizei economice mondiale. Însă la ea au contribuit și o serie de probleme structurale în economia elenă, faptul că țara era membră a zonei euro (și, în consecință, a fost lipsită de accesul la politici monetare proprii), dar și modul în care guvernele anterioare raportaseră date false privind deficitul și datoria.

În încercarea de a reveni pe linia de plutire, guvernele de la Atena au aplicat nu mai puțin de 12 runde separate de măriri de taxe, reduceri de cheltuieli și reforme în perioada 2010-2016, multe dintre ele fiind întâmpinate cu proteste de stradă, pentru că au adus șomaj și scăderi de venituri. În ciuda acestor măsuri, Grecia a avut nevoie, în același interval, de trei împrumuturi de salvare de la FMI, Banca Centrală Europeană și Eurogrup, și de o reducere cu 50% (celebrul „haircut” de aproximativ 100 de miliarde de euro) a datoriilor către băncile private. Cu toate acestea, datoriile statului elen au crescut de la 300 de miliarde de euro în 2009 la 318 miliarde de euro în 2017. Iar ca pondere în PIB (având în vedere că produsul intern brut a scăzut semnificativ din cauza crizei) ele au urcat, în aceeași perioadă, de 127% la 179% din PIB.

Din fericire, măsurile luate în prima jumătate a anilor 2010 au început să se facă simțite și, din 2017 (cu excepția anului pandemiei, 2020) economia greacă a crescut cu rate anuale cuprinse între 1,5% și 8,7%, șomajul s-a redus și veniturile s-au majorat. Cu toate astea, datoria publică încă este foarte mare (peste 150% din PIB), iar PIB-ul pe cap de locuitor încă este, în 2024, cu 25% mai mic decât cel calculat pentru anul record 2008 (24.000 de dolari vs 32.000 de dolari). Spre comparație, în România PIB-ul per capita s-a dublat în aceeași perioadă (20.000 de dolari acum față de 10.000 de dolari atunci).

Experimentul Milei

La celălalt capăt al lumii, Argentina trece în prezent printr-o situație destul de asemănătoare cu cea a Greciei. Datorită terenului foarte fertil, care a favorizat producții agricole și zootehnice record, la finele secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului XX țara era printre cele mai prospere state din lume. Însă începând cu marea criză globală din 1929, situația a început să se schimbe și a demarat un declin care nu s-a încheiat nici azi. O combinație de factori (cei mai importanți fiind instabilitatea politică, regimurile autoritare și implicarea puternică a statului în economie) au dus la numeroase perioade de criză, inflație cronică și probleme grave pentru finanțele publice. De altfel, în istoria sa, Argentina a fost în imposibilitatea de a-și plăti datoriile guvernamentale de nu mai puțin de nouă ori, cele mai recente cazuri fiind în 2014 și 2020.

La sfârșitul lui 2023, rata inflației ajunsese la nu mai puțin de 211%, datoria publică echivala cu 88% din PIB, economia scăzuse cu 1,5% și se estima că între 40% și 50% dintre localnici trăiau în sărăcie. A fost momentul în care a fost ales ca președinte Javier Milei, un om politic libertarian și un personaj controversat. El a adoptat imediat măsuri dure, tăind semnificativ cheltuielile statului (de exemplu concediind 20% din bugetari) și dereglementând economia. La început, șocul provocat de aceste decizii a fost unul major, cu inflația anuală urcând la 300% în mai 2024 și numărul argentinienilor sub pragul sărăciei urcând la 57%. Până la finele anului, însă, rata inflației a scăzut la 118%, proporția săracilor s-a redus până la 36%, iar economia, deși a continuat să se contracte față de 2023 (minus 1,7%), a înregistrat o creștere în ultimele două trimestre.

În ciuda criticilor, se pare că terapia de șoc a lui Milei a dat roade. Pentru 2025 se estimează o creștere a PIB de 5,5%, o reducere a inflației la 62% și o scădere a datoriei guvernamentale sub 80% din PIB. Este, însă, prea devreme pentru a desface șampania. Deși direcția pare a fi cea bună, mai este încă mult până la atingerea unei situații economice stabile.

Eșecuri dureroase

Nu toate țările care au trecut prin crize similare au reușit, însă, să se redreseze. Intervenția masivă a statului în economie, alungarea investitorilor străini, dar și sancțiunile internaționale au dat naștere în 2010 unei majore crize socio-economice în Venezuela (altădată cel mai bogat stat din America Latină). Sunt deja celebre problemele severe de aprovizionare cu bunuri de larg consum, scăderea salariului minim la echivalentul a 5 dolari pe lună, rata record a inflației (circa 10 milioane la sută în 2019) sau prăbușirea PIB, care au dus la plecarea din țară a circa 20% din populație. Lipsa unor măsuri clare și solide au făcut ca și astăzi, la mai bine de 15 ani de la declanșarea crizei, peste 90% din populația Venezuelei să fie sub pragul sărăciei, iar PIB-ul, care era aproape 400 de miliarde de dolari în 2010, a fost calculat la la puțin peste 100 de miliarde de dolari pe an în perioada 2020-2024.

O situație similară a fost experimentată și de Zimbabwe. Ceea ce era cândva una dintre cele mai solide economii africane a fost, începând din 1990, victima unui program de intervenții guvernamentale masive, care au dus la scăderea masivă a PIB și la o hiperinflație care se scria la un moment dat prin 2008 cu 23 de zerouri. În ciuda îmbunătățirii relative a situației, cu un PIB per capita dublu în 2023 față de 2010, inflația anuală este încă ridicată (peste 90%), iar circa două treimi din populație trăiește cu mai puțin de 3,65 dolari pe zi.

Din fericire, România are o economie mult mai dezvoltată, este membră a UE și NATO și, după cum spuneam mai sus, va lua mai din timp măsurile necesare pentru a rezolva problemele fiscal-bugetare. Asta nu înseamnă, însă, că acestea nu vor fi dureroase și că nu le vom simți cu toții, fie angajați sau întreprinzători, bugetari sau pensionari.