În ciuda progreselor incontestabile, discrepanțele dintre România urbană, modernă, prosperă și (aproape) europeană și cea rurală, tradițională și mai săracă rămân semnificative. Ele sunt vizibile în ceea ce privește veniturile, nivelul de educație, accesul la sistemul de sănătate, rata șomajului ori gradul de motorizare, dar și dotarea cu bunuri de folosință îndelungată, modalitățile de petrecere a timpului liber ori, de ce nu, modul în care se votează.
În urmă cu mai bine de două decenii, pe la începutul anilor 2000, se vorbea destul de des despre țară ca fiind divizată în două părți semnificativ diferite (și uneori chiar opuse din multe puncte de vedere). Pe de o parte, urbanul (și mai ales urbanul mediu și mare), cu acces la utilități, locuri de muncă, școli și spitale ce începeau să devină decente, comerț modern ori o varietate de moduri de petrecere a timpului liber. Iar pe de alta ruralul, rămas aproape iremediabil în urmă, fără asfalt, rețele de apă, canalizare ori gaze, cu un deficit semnificativ de joburi, unități de învățământ încălzite cu sobe și cu veceul în curte, fără doctori, supermarket, parcuri, terenuri de sport sau instituții de cultură.
Timpul a trecut, România a intrat de mult în Uniunea Europeană și a reușit nu numai să fie un beneficiar net al fondurilor UE (cu diferența dintre sumele primite și cele plătite fiind de circa 66 de miliarde de euro la acest moment), ci și să atragă în ultimii 20 de ani investiții străine directe de circa 90 de miliarde de euro. Toate acestea și-au pus în mod evident și incontestabil amprenta pe economia și societatea autohtonă. Produsul intern brut, de pildă, a crescut de la 75 de miliarde de dolari în 2004 la 380 de miliarde de dolari anul trecut, iar salariul mediu net a urcat în aceeași perioadă de la 150 de euro la 1.050 de euro.
Evoluție fulminantă
Iar aceste evoluții (cele mai bune din Europa în acest secol) au avut cele mai vizibile efecte în zona rurală sau a urbanului mic. Sunt zone întregi care au trecut, în 10-20 de ani, de la condiții de viață uneori foarte apropiate de cele din veacul al 19-lea la unele foarte asemănătoare cu cele din Vestul Europei. „Acum două decenii aveam toate străzile din pământ. Chiar și drumul care duce la oraș era așa. După fiecare ploaie totul se acoperea cu un strat gros de noroi. Ce să mai vorbim de rețele de apă, canalizare sau gaze? Doar curent electric aveam. Iar școala mai avea un pic și cădea peste copii”, spune Damian Rațiu, localnic dintr-o comună din Mureș. „Acum avem asfalt chiar și pe drumurile ce duc spre câmp, cum am văzut eu în anii ‘90 în Austria și mi-am făcut cruce, că nu mi-a venit să cred. Avem și apă, și canalizare, și gaze, școala, primăria și căminul cultural s-au renovat, iar cumpărăturile ni le facem la supermarket, la Profi”, se mândrește bărbatul.
Evoluția este vizibilă nu doar la nivelul comunităților, ci și la cel individual. Conform Institutului Național de Statistică (INS), în 2007, anul în care România a intrat în UE, doar 58% din case aveau baie sau duș (87% din cele din mediul urban și numai 20% din cele din mediul rural) și doar 56% din ele aveau grup sanitar în interior (87% la oraș și doar 16% la țară). Asta în timp ce în 2023, ponderea gospodăriilor dotate cu baie sau duș ajunsese la aproape 85%, iar a celor dotate cu grup sanitar trecuse cu puțin peste 83%.
Schimbările se văd și în dotarea gospodăriilor cu bunuri de folosință îndelungată. Jumătate din familiile din România dețineau cel puțin un autoturism în 2023, 60% din ele aveau cel puțin un computer, iar mai bine de nouă din zece gospodării aveau mașini de spălat. Spre comparație, la momentul aderării din 2007 doar un sfert din gospodăriile din România aveau cel puțin un autoturism, 69% din ele mașini de spălat și numai 29% computer.
Inegalitățile rămân
Însă, în ciuda saltului enorm, discrepanțele între sat și oraș continuă să se manifeste, cu 97% din locuințele urbane având azi baie sau duș, respectiv grup sanitar, dar cu doar 70% din casele din rural cu baie și numai 67% din ele cu toaletă interioară. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește gospodăriile care dețin autoturisme (56% în urban și doar 42% în rural), cele care au computere (proporția fiind de aproape 69% în urban și de 47% în rural) sau mașini de spălat (cu mai mult de 98% din gospodăriile de la oraș fiind dotate cu astfel de echipamente, față de numai 85% din cele de la sat).
Diferențele dintre cele două medii sunt perfect vizibile și în alte zone. În 2023, de pildă, la sat exista un medic de familie la 2.300 de locuitori (comparativ cu unul la 1.170 în mediul urban); un medic stomatolog la 3.970 de locuitori (față de unul la 525 de locuitori la oraș) și un farmacist la 2.710 locuitori (de cinci ori mai mulți decât în mediul urban).
În același timp, ultimele date de la INS pentru veniturile gospodăriilor arată că în trimestrul al treilea al lui 2024 familiile din mediul urban au câștigat în medie (fiind luate în calcul atât venituri bănești, ca salarii, pensii, alocații, indemnizații, dobânzi ori dividende, cât și cele în natură, sub forma diverselor produse și servicii) aproape 4.000 de lei pe persoană, în timp ce cele din mediul rural doar 2.600 de lei pe persoană (respectiv cu 35% mai puțin).
Discrepanțele sunt încă și mai mari atunci când vine vorba de numărul șomerilor calculați de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). În noiembrie 2024, doar 70.000 de orășeni erau înregistrați ca șomeri, în mediul rural numărul lor fiind de aproape trei ori mai mare (191.000). Raportat la populația activă din cele două medii, o analiză a INS a arătat că rata medie a șomajului în 2023 a fost de aproape trei ori mai mare la țară decât la oraș (8,8% față de 3%).
Diferența fundamentală
O explicație simplă, dar logică pentru mai toate diferențele de mai sus este reprezentată de variațiile încă semnificative în ceea ce privește nivelul de educație (și, în consecință, de competență și calificare) între zona urbană și cea rurală. Astfel, potrivit ultimului recensământ 25% din populația orașelor a absolvit o formă de învățământ universitar, iar 5% o formă de învățământ postliceal. Asta în timp ce în zona rurală proporția celor cu facultate este de numai 8%, iar a celor care au educație postliceală de sub 3%. Iar asta se vede clar în zona socio-economică, de la rata de ocupare la nivelul veniturilor și de la opțiuni politice la hobby-uri și interese.
„O persoană educată are mai multe șanse de a se integra pe piața muncii, de a găsi un loc de muncă conform cu nivelul său de competență, are o mobilitate mai mare, cu deschidere mai mare spre învățare permanentă, spre reorientarea sau diversificarea profesională etc. În plan economic și social performanțele sale sunt superioare. De asemenea, educația are un rol deosebit de important în reducerea șomajului de lungă durată, atât prin formarea inițială, înzestrând forța de muncă cu aptitudinea de a face față schimbărilor, recalificărilor, cât și prin învățarea pe tot parcursul vieții”, arată într-un studiu Claudia Șerban, profesor în cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Cu alte cuvinte, atât timp cât copiii din mediul rural nu vor fi stimulați și sprijiniți să-și continue studiile și, în același timp, să se întoarcă pentru a locui și profesa în satul natal, discrepanțele față de orașe, mai ales față de orașele medii și mari, vor rămâne puternice. Pe de altă parte, aceeași problemă este vizibilă, în mai mare sau mai mică măsură, în toate țările, iar state mult mai bogate și mai competente decât România nu au reușit să o rezolve. Așadar, cel mai realist ar fi, probabil, să acceptăm existența celor două Românii și ca strategiile și politicile publice să fie elaborate conștientizând diferențele dintre ele și nevoile lor particulare.
