Nu mă tem de hoția generalizată, devenită model de bune practici în statul român, sau de lipsa de competență a celor care ne conduc. Pe acestea le avem de decenii și, cu ele, economia a crescut mai bine și mai frumos decât suntem noi capabili să conștientizăm. Și nu mă sperie deloc nici lipsa de anvergură intelectuală a noului premier – oricine poate să dea rapid câteva exemple, unele chiar recente, și să demonstreze că avem chiar o evoluție. Iar, apoi, se știe, intelectualii marcanți nu vor fi niciodată buni politicieni. În schimb, cel mai bun scenariu este ca la conducere să ajungă… un personaj mediocru. Totuși, trebuie să aibă și câteva calități, iar cea mai importantă dintre acestea este să-i identifice pe cei care au competență și să-i asculte.
Ei bine, aici lucrurile se complică. Marcel Ciolacu pare a-și cunoaște limitele, ceea ce în principiu e bine. În schimb, nu-mi inspiră deloc încredere oamenii pe care îi ascultă, cel puțin când vine vorba de economie. Frica mea este ca noul guvern să nu mai scoată din joben vreo teorie economică de genul „Wage Led growth”, pe care să o promoveze drept panaceu. Sau, chiar mai rău, mi-e frică de celebrul „Nu ne vindem țara”, falimentara politică fesenistă din cauza căreia am pierdut cel puțin un deceniu de dezvoltare. „Nu ne vindem țara să o putem fura”, e varianta aleasă de comuniștii care ne-au condus spre democrație, dar asta este o altă poveste. La varianta și mai dură, „Ne luăm țara înapoi”, nici nu vreau să mă gândesc – dacă ceva poate să întoarcă România din drumul spre a deveni o țară dezvoltată, ultranaționalismul economic o poate face. Iar eu chiar nu pot fi acuzat că sunt subiectiv. De-a lungul timpului, am atras atenția asupra modului în care capitalul românesc este tratat de către instituțiile statului român, în contrast cu sprijinul de care s-a bucurat capitalul străin. Dar aceasta este doar o mică parte dintr-un peisaj mult mai amplu. În realitate, fără investițiile străine și fără banii de la Uniunea Europeană, am fi avut probabil o economie de anvergura Serbiei. Și acesta nici măcar nu este cel mai prost scenariu. Cu alte cuvinte, dacă există ceva ce nu putem pierde, asta este încrederea că România este o democrație în care toate drepturile sunt respectate. De aceea, mi-e groază dacă se vor avansa idei periculoase și, mai mult, se va trece și la fapte.
Nu trebuie însă pierdută speranța. În urmă cu circa opt ani, un guvern PSD lua cele mai liberale măsuri din istorie: s-au scăzut cotele de TVA, s-a redus impozitul pe dividente, s-a modificat sistemul de impozitare a microîntreprinderilor. Ei bine, nu doar că bugetul nu a colapsat, dar măsurile care au garantat ani de creștere solidă. Rămâne speranța că cineva se va uita la istoria recentă, cineva care are mici idei despre ce înseamnă economia, și va alege să susțină măsuri corecte. Pentru că, în economie, nu ești obligat să inovezi pentru a reuși: este suficient să faci ce s-a dovedit că a avut deja succes.
Totuși, motivele de optimism sunt puține. Cam tot ceea ce s-a obținut în urma cu opt-nouă ani s-a pierdut în ultimul timp, modificările Codului Fiscal de anul trecut arătând o lipsă totală de viziune și de înțelegere a economiei de piață. Prin urmare, frica mea cea mare este că noul premier va asculta de unii care nu învață nici din greșeli și nici din reușite. Și, cel mai trist este că predau altora economie.
