Măsurile fiscale vehiculate în ultimele zile, dar neasumate oficial de guvern, au produs un mic seim. Fie că a vrut să testeze reacția, fie că s-a confruntat cu o ”scurgere de informații” necontrolată, guvernul a aflat cu acest prilej că va fi foarte dificil să implementeze astfel de măsuri. La fel de complicat va fi să reducă și cheltuielile, chiar dacă reprezentanții instituțiilor publice și ai companiilor de stat nu sunt la fel de vocali. Și nici cu reforma pensiilor speciale nu va fi deloc ușor – Curtea Constituțională tocmai a retrimis legea în parlament. Concluzia acestor zile este că nicio categorie nu vrea să cedeze din avantajele câștigate și întârzierea atât de mare a oricăror măsuri sau reforme a dus la o acumulare nu numai de probleme economice, ci și de tensiuni sociale.
Deși este dificil de acceptat, abordarea de până acum a finanțelor publice ne-a adus într-un moment în care amânarea în continuare a oricăror măsuri devine periculoasă pentru economie. De ce a amânat guvernul implementarea treptată, de ce au fost progresele atât de lente, de ce se încearcă rezolvarea deficitului bugetar în principal prin taxe sunt tot atâtea întrebări legitime. Percepția că statul nu vrea să cedeze din avantaje și caută soluții doar pe seama sectorului privat s-a înrădăcinat, chiar dacă autoritățile vor să arate că se iau măsuri dure și în sistemul public și au anunțat că au făcut primul pas.
În fond rămâne o mare problemă: consolidarea fiscală fără de care România riscă pierderea fondurilor europene și ratarea PNRR. Fără acești bani, nu doar deficitul bugetar se va adânci, cu efecte asupra datoriei publice și a costurilor de împrumut, dar recesiunea economică devine un risc real și atunci vor fi pierderi pentru toți. Dacă privim lucrurile în ansamblu, ne vom da seama că România este dependentă de banii europeni, iar ajustarea fiscală, adică reducerea treptată a deficitului bugetar, este necesară, iar fără reforme pe toate palierele – cheltuieli, venituri, administrare fiscală – nu se poate realiza. Din 2024, bugetul României ar trebui să înregistreze un deficit de cel mult 3% din PIB. Deficitul bugetar a coborât de la 9,6% din PIB în 2020, la 6,7% în 2021 și la 5,6% anul trecut. În acest an ținta propusă este de 4,4% din PIB, dar deja este estimată la circa 6% din PIB. Cum a reușit România să facă pașii spre consolidare fiscală, diminuând deficitul în ultimii doi ani, dar nu mai reușește în acest an? În bună măsură explicația ține de evoluția bună a economiei care a crescut chiar peste estimări și de un efect fiscal pozitiv al inflației pentru încasările bugetare. Se poate însă baza consolidarea fiscală doar pe factori conjuncturali sau trebuie să mizeze pe reforme?
Desigur că reformele sunt mereu dificile, că nicio categorie nu vrea să cedeze din avantaje și este greu de acceptat că așa cum s-au creat de-a lungul timpului inechități în sistemul public – atât în ce privește remunerarea (salarii, sporuri, vouchere, indemnizații etc), cât și pensiile -, la fel au fost generate inechități și în mediul privat, unele categorii beneficiind de facilități, scutiri etc. Nu trebuie să se înțeleagă că toate facilitățile fiscale sunt rele și ar trebui eliminate, însă trebuie să fim conștienți că ele trebuie să fie limitate în timp raportat la scopul care le-a fost atribuit inițial și că e firesc ca, la un moment dat, să fie evaluate și eventual eliminate. Nu este în niciun caz un argument pentru o fiscalitate mare, ci pentru reglarea sistemului fiscal și pentru întărirea capacității administrației fiscale în vederea combaterii evaziunii fiscale, ca și pentru reforme serioase în domeniul cheltuielilor statului. Până la urmă este nevoie de venituri bugetare care să acopere nevoile unui stat european cu servicii moderne de sănătate, educație, infrastructură etc. Și aici este miezul întregii probleme: modernizarea României pentru care sunt necesare reforme ale statului. PNRR a venit ca un proiect de țară în care fondurile europene sunt condiționate de reformele realizate. Consolidarea fiscală este o condiție printre altele ale acestui proiect, iar soluția pe termen lung este o abordare diferită care să vizeze atât sistemul de taxare, cât și administrarea fiscală, salarizarea în sectorul public, pensiile, modul în care sunt cheltuiți banii publici, pentru că în caz contrar, nu vom ieși din cercul vicios. Cum va reuși statul să împace pe toată lumea este greu de înțeles atunci când dezbaterea reală lipsește. Reiterez nevoia de dialog în interesul tuturor pentru că fără dialog ajungem la tensiuni greu de depășit, așa cum vedem deja în aceste zile.
Daniel Anghel, Partener coordonator servicii fiscale și juridice PwC România
