În jumătatea de vest a Europei lefurile sunt în continuare mai mari ca acasă, dar nu prea au ținut pasul cu inflația. În plus, în unele cazuri, mai ales în marile orașe, nivelul de siguranță s-a deteriorat. Asta în timp ce în țară costurile vieții sunt (încă) mai reduse decât în Occident și, în unele situații, diferențele salariale pentru joburi similare nu mai sunt semnificative. Cu toate acestea, câteva sute de mii de compatrioți continuă să se mute peste hotare în fiecare an.
Anul trecut au plecat definitiv din țară, conform statisticilor oficiale, peste 48.000 de români (cu 40% mai mulți decât în 2021 și aproape dublu față de ultimul an pre-pandemic, 2019). Principalele țări de destinație au fost Spania, Germania și Italia, cu circa 7-8.000 fiecare, urmate de Austria (cu 3.400 de imigranți români). Cifrele nu sunt, poate, prea impresionante. Însă faptul că suntem stat membru al Uniunii Europene înseamnă că o bună parte a migrației nu are loc, de fapt, sub forma plecării definitive, ci doar sub cea (mult mai facilă, de altfel) a schimbării reședinței într-o altă țară din UE. Iar aici numerele sunt semnificativ mai mari.
Astfel, conform Institutului Național de Statistică, în ciuda restricțiilor din cauza COVID-19, și-au schimbat reședința în străinătate în 2020 și 2021 peste 400.000 de români. În cei doi ani anteriori (2018-2019) numărul lor fusese de peste 535.000. Așa că ne putem aștepta ca anul trecut (pentru care datele oficiale nu sunt încă disponibile) alți cel puțin 250.000 de compatrioți să-și fi stabilit reședința peste hotare. Nici nu e de mirare, având în vedere că avem deja o „tradiție” în acest domeniu. Potrivit datelor Organizației Internaționale pentru Migrație, cu peste 4 milioane de români stabiliți în străinătate țara noastră ocupa locul 17 între statele de origine ale migrației la nivel mondial.
Diferențele salariale rămân încă o cauză semnificativă a migrației. „La noi în zonă erau în mare majoritate locuri de muncă cu salariul minim pe economie. Îți mai dădeau bonuri de masă, decontau transportul, să zic că ajungeai undeva la 2.700 de lei pe lună în mână. Puteam pleca la București ori Cluj, să câștig undeva în jur de 4.000 de lei, dar însemna să dau măcar 1.500 de lei pe chirie. Așa că acum doi ani am decis să plec în Germania”, povestește Iulian, un tânăr de 23 de ani din Neamț, care recunoaște că nu i-a plăcut cartea și, drept urmare, „nu am reușit să iau bacul”. Salariul net pe care îl primește acum pentru o poziție de manipulant într-un depozit este de aproape 1.800 de euro. „Mă costă chiria cu toate utilitățile incluse vreo 800 de euro, așa că rămân cu mai mulți bani decât acasă. Mă pot îmbrăca mai fancy, îmi permit un iPhone, mi-am luat o mașină destul de OK”, spune el.
Motive diverse
Pentru din ce în ce mai mulți compatrioți partea financiară nu mai reprezintă, totuși, principalul motiv pentru care aleg să se stabilească în străinătate. „Salariul pe care îl primesc aici, pentru o poziție similară cu cea pe care am avut-o în multinaționala de telecomunicații în care am lucrat până în 2021 în București, este vizibil mai mare. Totuși, atunci când tragi linie, costurile, mai ales chiria, utilitățile și transportul, sunt semnificativ mai mari decât în România. Așa că suma cu care rămân după ce achit toate acestea este aproximativ egală cu ce primeam acasă”, dezvăluie Roxana M., de doi ani account manager într-o companie-gigant din zona Parisului. Atunci, de ce a ales să părăsească România? „În primul rând pentru experiența de a locui și munci în altă țară, dar și pentru oportunitățile pe care le ai aici, de la cele profesionale la petrecerea timpului liber. De când ne-am mutat călătorim măcar de două ori pe lună. Am văzut aproape toată Franța, dar și părți din Belgia, Olanda sau Germania”, spune ea.
Alții rămân chiar cu mai puțini bani decât câștigau în țară. „Ca software engineer, salariul meu este acum similar cu cel pe care îl aveam în România. Soția câștigă, într-adevăr, cu vreo 25% mai mult acum. Însă în București aveam propriul apartament, la care nu plăteam nici rată, nici chirie, pe când aici vreo 1.000 de euro pe lună este doar chiria. Așadar, aveam mai puțini bani decât aveam în urmă cu doi ani”, arată Radu S., care s-a mutat tot în 2021 într-un orășel situat pe malul Mediteranei, între Valencia și Barcelona. „Dar nu regretăm în nici un fel pasul făcut. Am plecat pentru copil, care urma să înceapă clasa pregătitoare, după ce ne-am dat seama din toate poveștile auzite de la rude și prieteni că școala românească refuză să progreseze în vreun fel. Am plecat, în același timp, și pentru noi, sătui de trafic, zgomot, poluare, mizerie, mitocănie, stres și lista poate continua. Clima de aici, cu ierni foarte blânde, a contat și ea în luarea deciziei”, spune bărbatul.
În alte situații, sistemul sanitar, dar și infrastructura publică au contat foarte mult în decizia de a emigra. „În România eram în clasa de mijloc, cu joburi plătite peste medie, o casă la periferia Capitalei, mașină relativ scumpă, concedii în străinătate. Însă unul dintre copiii noștri are o boală degenerativă și un handicap locomotor și este dureros să vezi modul în care sistemul românesc de sănătate îi tratează pe acești oameni (cu mare parte din proceduri și intervenții efectuate doar contra cost, în sistemul privat). Cum poate și mai dureros este felul în care ei sunt priviți și tratați în societate (de la locurile de parcare pentru persoane cu handicap ocupate de oameni perfect valizi, trotuarele blocate de mașini, transport public doar parțial accesibil ori lipsa rampelor de acces în multe clădiri până la cazuri de violență verbală sau chiar fizică împotriva lor)”, își explică Daniela Tudor decizia de a se muta, împreună cu toată familia, în Germania. „Suntem aici din 2019 și diferența, mai ales pentru fiul meu, este uriașă”, adaugă ea.
Impact negativ
Un alt motor al migrației de tip nou îl reprezintă frustrările legate de împlinirile pe plan profesional. „Într-o societate de tip meritocratic, pentru ca o persoană să facă parte din rândul elitelor trebuie ca să corespundă criteriilor formulate de acestea, pentru că regulile de intrare sunt fixe. Trebuie să posede o inteligență ridicată, educație, imaginație și capacitate de adaptare ridicată la noile tehnologii și descoperiri ce se succed în ritm amețitor. O persoană este acceptată într-un astfel de cerc elitist dacă satisface o serie de parametri inerenți”, explică într-un studiu recent conf. univ. dr. Cornelia Tomescu-Dumitrescu de la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu. Ea spune că respingerea unei astfel de persoane, în ciuda faptului că satisface aceste condiții, poate fi un prilej de conflicte și frustrări, „care pot duce la apariția dorinței de a emigra către societăți ce le vor oferi mediul propice dezvoltării și împlinirii profesionale și sociale și care le va recunoaște potențialul”.
Unii tineri nici nu mai așteaptă să experimenteze nemulțumirile menționate mai sus și pleacă din țară imediat ce au terminat liceul. Astfel, câteva mii de români (numărul lor, estimat din diverse surse, variază între 6.000 și 10.000) se înscriu anual la universități din străinătate și, în cele mai multe cazuri, nu mai revin în țară. „Din clasa mea au plecat aproape un sfert din colegi la facultăți din Olanda, Germania, Franța sau Marea Britanie. Unii zic că se întorc după ce termină studiile, dar din ce am văzut la cei din generațiile mai mari cei mai mulți se obișnuiesc cu viața de acolo și nu mai revin”, arată Andreea, care a absolvit în această vară un liceu de top din Cluj Napoca.
Urmările emigrației, fie că aceasta are loc din cauza banilor sau din motive ce țin mai puțin de aspectul financiar al vieții, sunt foarte simplu de intuit și sunt deja vizibile de ani buni: criza forței de muncă, mai ales a celei calificate, scăderea demografică și îmbătrânirea accelerată a populației. Anul trecut a fost, totuși, primul în care tendința de reducere a populației s-a inversat, și asta ca urmare a imigrației. Problema este că, cel puțin deocamdată, nivelul de calificare profesională a celor care vin din străinătate pentru a lucra în România este departe de a-l egala pe al celor care continuă să plece în număr mare.