Despre Elena Copăceanu se spune că ar fi cel mai bun micropigmentist al sprâncenelor din România. A terminat artele, dar, în urmă cu 13 ani, a intrat în antreprenoriat, în industria de beauty, cu o investiție de 3.000 de euro, iar acum conduce Academia Elena Copăceanu. I-au trecut prin mână mii de chipuri, pe care le-a tratat ca pe niște pânze pe care avea să picteze cu grijă.
„Am terminat Arte Plastice, și nu m-am gândit niciodată că voi profesa în acest domeniu, mai ales după ce am făcut în facultate și modulul de arhitectură. Ei, te-ai putea întreba ce legătură ar avea arhitectura cu sprâncenele, dar chipul unui om este în sine un proiect arhitectural. Nu te poți juca oricum cu expresiile oamenilor, ci totul trebuie pus în context, calculate la milimetru și, poate cel mai important, un chip trebuie aliniat cu personalitatea fiecăruia.”
Elena a căutat know-how peste tot și a „furat” ce i-a folosit de la fiecare curs, workshop sau conferință la care a participat, până a ajuns printre cei mai buni din domeniul ei.
„În decursul anilor, am mers mult în străinătate pentru specializare. Când am început eu, acum mai bine de 13 ani, nu existau cursuri în România care să mă ajute să ajung la nivelul la care îmi doream eu. Aici, am mers prin toate colțurile țării și am selectat ceea ce mi se părea mie relevant: un mic truc, un anume pigment, o tehnică nouă, un anestezic nou. Am făcut un mix din toate aceste informații până am ajuns în punctul în care am obținut o rețetă perfectă, dar perfectibilă în orice moment, pentru că industria evoluează, și evoluez și eu ca om și ca specialist.”
A avut multe provocări, iar una dintre cele mai mari a fost formarea echipei. Este esențial pentru un antreprenor să știe ce fel de oameni își dorește alături, dar mai ales cum să îi ghideze, iar Elena a dobândit această deprindere în perioada în care a fost angajată, nu angajator.
Angajați și antreprenori
„A durat câțiva ani până am făcut trecerea de la angajat la angajator, sau hai să-i zicem antreprenor de succes. Cum am ajuns să am succes? Prin perseverență. Sunt foarte ambițioasă, nu mă dau bătută nici în ruptul capului. Când îmi propun câte ceva, apropiații îmi spun că visez cu ochii deschiși, dar timpul a dovedit că sunt o visătoare realistă, pragmatică, pentru că la mine chiar se întâmplă ca ce visez noaptea să fac ziua. Dar, revenind la perioada în care am fost angajată, îți pot spune că acea experiență a fost definitorie pentru relația mea actuală cu propria mea echipă. E foarte important ca, atunci când interacționezi cu oamenii, să te pui în pielea lor, și cel mai bine o faci atunci când într-adevăr ai fost în locul lor. Am învățat multe în acea perioadă de început. Cred că ceea ce mi-a servit ca o fundație sănătoasă a fost conștientizarea faptului că trebuie să muncesc foarte mult pentru a obține ceea ce îmi doresc, dar și să nu mă dau bătută. Și asta este valabil pentru orice statut ai avea, fie că ești angajat, fie că ești antreprenor. Oamenii trebuie să înțeleagă un lucru: angajatul și antreprenorul nu se exclud unul pe celălalt, mai ales că nu pot să realizeze nimic unii fără alții.”
A vrut să demisioneze din propriul business
Dar, cu tot setul de abilități în tolbă, tot sunt momente grele în viața fiecărui antreprenor. Elena, mai în glumă, mai în serios, mărturisește că la un moment dat a vrut să… demisioneze din propriul business și să renunțe la angajați. Simțea însă că și-ar părăsi familia, așa că a strâns din dinți, ca o mamă, și a învățat, cu răbdare, cum să aibă grijă de „copiii” ei, pe care nu îi putea abandona.
„Am avut momente în care am vrut să renunț, dar responsabilitatea pe care o simt eu când mă raportez la oamenii cu care lucrez a fost mai puternică, și m-a motivat să merg mai departe. Mi-au trecut prin mână sute de cursante la Academie, din diverse domenii, din diverse pături sociale, dar toate determinate să facă o schimbare pentru ele. Cred că acesta este rolul meu în viață: să ajut femeile să aibă succes. Nu mă împlinește să fiu singura care ajunge acolo.”
Motivația ei cea mai puternică în prezent este copilul, care „își dorește să fie ca mami”, așa că nici să vrea nu mai poate da înapoi, căci (nu-i așa?) cea mai veche și mai frumoasă carte din lume este mama, cum spunea Grigore Vieru, așa că le datorăm copiilor cea mai bună versiune a noastră pentru a prinde aripi și pentru a ajunge cea mai bună versiune a lor.
