Creșterea costurilor cu forța de muncă sau cu energia, apariția unor alternative externe semnificativ mai ieftine sau pur și simplu lipsa unor tehnologii moderne a dus la căderea în dizgrație sau chiar la sucombarea totală a unor sectoare economice altădată prospere.
Moloz, gunoaie și bălării. Atât a mai rămas din fabrica de zahăr „Banat” care a funcționat începând din 1931 la marginea Timișoarei, în cartierul Freidorf. „Ți-e și frică să mai treci prin zonă, mai ales după căderea întunericului. Altădată erau oameni pe stradă mergând spre și de la lucru, lumini, activitate. Acum se mai aude doar vântul și lătratul câinilor vagabonzi”, spune doamna Tina, care locuiește în apropiere. O căutare rapidă pe Google arată că cele mai multe fabrici de zahăr din România par să fi avut aceeași soartă. Internetul e plin de imagini și clipuri video cu ruinele întreprinderilor care altădată prelucrau camioane întregi de sfeclă de zahăr în fiecare zi, de la Calafat la Ripiceni, pe malul Prutului, și de la Babadag la Bucecea, în Botoșani. De altfel, cam 90% din cele 30 de unități existente în 1990 nu mai funcționează. O explicație pentru soarta acestora o are Mircea Gherghe, fost director al fabricii de zahăr Bod acum aproape trei decenii. El spunea în 2022, într-o declarație pentru Europa Liberă, că toate fabricile românești, chiar și cele „modernizate”, erau de fapt depășite tehnologic la începutul anilor ’90.
În 1993 (de când datează cele mai recente informații) se produceau în România, conform Institutului Național de Statistică, 130.000 de tone de zahăr din sfeclă de zahăr. În 2003 cantitatea de zahăr extras local scăzuse la 52.000 de tone, după care a început să urce, atingând un nivel record de 200.000 de tone în 2008. Moment din care s-a întors pe pantă, ajungând la 113.000 tone în 2021. Tot în 1993 fabricile autohtone produceau 55.000 de tone de zahăr rafinat din zahăr brut importat, cantitate ce crescuse de vreo nouă ori, până la 487.000 de tone, în cel mai bun an din istorie pentru acest produs, 2006. Dar din acel moment unitățile care foloseau zahăr brut și-au redus treptat activitatea, ajungând să nu mai funcționeze deloc în 2020 și 2021.
În total, statisticile oficiale arată că în prezent iese pe porțile fabricilor autohtone cu 40% mai puțin zahăr decât în urmă cu trei decenii. Toată această activitate se bazează, potrivit informațiilor existente, pe fabricile din Roman și Buzău, deținute de Agrana, și pe cele din Luduș și Bod, ambele deținute azi de oamenii de afaceri români Mihaela Neagu și Mihail Daniel Matache. Unitatea din Luduș a fost achiziționată la începutul acestui an de la grupul francez Tereos. „Este un proiect curajos pe care l-am întreprins cu scopul de a relansa producția de zahăr în țară în acest an. Vrem să-i asigurăm pe cei aproximativ 300 de cultivatori din regiune că suntem deschiși la colaborare și, de asemenea, vrem să-i asigurăm pe cei peste 150 de angajați că își vor păstra locurile de muncă”, spunea cu acea ocazie Mihaela Neagu.
Ace fără ață
Nici cu industria textilă soarta nu a fost mai blândă. De la o valoare anuală a producției de 1,2 miliarde de dolari în 1993 se ajunsese la nu mai puțin de 4,5-5 miliarde de dolari în perioada 2004-2007 (când eram campioni în regiune în zona de producție de îmbrăcăminte în lohn). Începând din acel moment, în mare parte din cauza presiunii tot mai mari pusă pe profitabilitatea firmelor de profil de creșterea salariilor, cifra de afaceri din acest sector economic a scăzut constant, ajungând la 1,77 miliarde de dolari în 2021 (de când datează cele mai recente statistici în această zonă). Și evoluția numărului de angajați din industria textilă confirmă declinul – circa 450.000 în 1993, 400.000 zece ani mai târziu, în 2003, 280.000 în 2007 (primul an de apartenență la Uniunea Europeană), 180.000 în 2011 (după criza economică) și mai puțin de 140.000 în 2021.
Explicația regresului este complexă, dar în același timp calră. Concurența din partea statelor care au costuri mai mici, cum ar fi cele din Asia de Sud-Est, este principalul motiv pentru care firmele românești din acest domeniu au fost silite să iasă treptat de pe piață. Asta mai ales că salariile medii nete au crescut semnificativ la noi, de la circa 100 de euro la începutul anilor 2000 la aproape 1.000 de euro în prezent. În același timp, faptul că o bună parte a materiei prime necesare (fire, țesături, căptușeli) nu se mai producea în țară, ci trebuia importată, a contat și el. Dar lipsa de personal calificat a cântărit și ea mult. Încă de acum aproape un deceniu Maria Grapini, una dintre cele mai cunoscute voci din zona patronatului industriei textile, se plângea de impactul acestui fenomen: „Din păcate începem să pierdem cusătoarele și țesătoarele, pentru că ies la pensie. Iar altele nu se mai angajează în locul lor, considerând ca a fi cusătoare este ceva rușinos. Se pierd, astfel, foarte multe contracte.” Iar ultimii ani nu au făcut decât să accentueze această problemă majoră, cu deficitul de personal afectând în mod serios mai toate domeniile economice autohtone.
O industrie sufocată
Și în zona îngrășămintelor chimice s-au schimbat multe în ultimii 30 de ani. În 1993, când deja se făceau simțite efectele recesiunii și ale pierderii unor piețe tradiționale de export, producția anuală era de 1,3 milioane de tone. Următoarele două decenii au adus fluctuații destul de mari de la an la an, între un minim de 0,78 milioane de tone în 2014 și un maxim de 1,78 milioane de tone în 2008. Iar începând din 2015 statisticile oficiale arată că fabricile de îngrășăminte chimice românești aproape nu au mai funcționat (cu excepția anului 2020, când, pe fondul energiei ieftine disponibile în timpul pandemiei, au produs 0,68 milioane de tone).
Și în acest caz concurența externă a fost principalul motiv pentru prăbușirea producătorilor autohtoni. Industria îngrășămintelor folosește cantități semnificative de gaze naturale (care reprezintă cam 80% din costuri) și, în consecință, depinde foarte mult de prețul acestora. Producătorii care au reușit să aibă acces la gaze ieftine, cum ar fi cei din unele state arabe sau din Rusia, au putut, evident, să vină pe piață cu produse mai ieftine. Nu în ultimul rând, faptul că multe din fabricile autohtone (cele mai multe achiziționate de-a lungul anilor de grupul InterAgro controlat de omul de afaceri Ioan Niculae) aveau tehnologii depășite și nu au fost supuse unor procese semnificative de modernizare a dus la o și mai mare lipsă de competitivitate. Ceea ce a provocat închiderea lor, parțială sau totală, începând de la mijlocul deceniului trecut.
Singurul loc unde îngrășămintele chimice încă se mai produc pare a fi în acest moment combinatul Azomureș din Târgu Mures. Reprezentanții companiei au anunțat la finele lunii mai a acestui an că au reluat producția (care fusese întreruptă, cu excepția unor perioade scurte, încă din 2021), dar doar la o capacitate de 10%.
Aparent toate statisticile de mai sus sunt vești proaste pentru economia României. Firme intrate în insolvență sau dispărute cu totul, zeci de mii de oameni rămași fără locuri de muncă, exporturi de miliarde de euro pierdute. Totuși, nu este chiar așa. Locul companiilor ieșite de pe piață a fost luat de altele, în destule cazuri mai moderne și producând mărfuri mai complexe și cu valoare adăugată mai mare. Foștii angajați din fabricile de zahăr, haine sau îngrășăminte și-au găsit cu siguranță joburi noi, eventual mai bine plătite, având în vedere cererea imensă de forță muncă. Cât despre exporturi, bat recorduri an după an. Ceea ce înseamnă că, deși ne putem uita cu nostalgie la ruinele fostelor întreprinderi, ele reprezintă, de fapt, doar o etapă aproape neglijabilă în evoluția continuă a economiei naționale.
