Nu vă încredeți în cei care se întrec în a anunța marea criză și apocalipsa economică, dar nici în cei care spun că totul va fi bine și ok. De fapt, nimeni nu are cum să știe, cu adevărat, ce va fi. Judecați pentru voi și încercați să aborbiți prezentul, să faceți legături și să nu vă lăsați prinși în offside.
La întrebarea când vine sau când trece criza – răspunsul ar putea să pară desprins din teatrul absurdului: nici nu vine, nici nu trece, nici nu o trăim ca pe vremuri. Nu mai există crize și cicluri în sensul clasic, iar contextul rămâne complicat și periculos, dar totodată plin, pentru cei vizionari, de oportunitățile necunoscutului. Și asta deoarece viteza dezvoltării, succesele științei, ispita abundenței, religia consumului, inteligența artificială, eficiența inovației, terorismul religios, dezechilibrele demografice, digitalizarea și performanțele informatizării, deschiderea granițelor, conflictele comerciale, războiul armat, schimbările climatice, pandemiile – cu tot cu lock-down-uri – reorientările energetice, cu sau fără legătură între ele, au schimbat și vor continua să schimbe ireverisibil lumea.
Schimbările provoacă repoziționări și ajustări permanente, acestea având însă un rol vital: regenerarea. Aș spune că ideea de criză, în sensul clasic, e chiar toxică și se poate dovedi o capcană fatală. Pentru că se referă la un moment critic punctual, un dezechilibru care induce schimbări bruște, perturbând acel statu-quo cu care suntem obișnuiți, dar care trece. Ca o furtună cu rafale violente, care te ține blocat în port, dar care e trecătoare. Genul acela de taifun urmat apoi de o briză care permite din nou navigarea sigură în larg. O întrerupere, o perturbare. O excepție de la regula normalității, după care lucrurile revin la normal, la business as usual, la lumea cu care suntem familiari. Așa ceva nu mai există!
Oricine crede într-o creștere continuă, infinită, a ceva fizic, pe o planetă unde totul este finit, e dement – a spus-o un economist, profesorul K. Boulding, adept al economiei evolutive. Iar demenților li se alătură recent tot mai mulți politicieni care fie nu înțeleg, fie se fac că nu înțeleg noul context – grav în ambele cazuri. Pentru că acest șir neregulat, dar continuu, de perturbări, disfuncționlități, seisme, corecții, ajustări, repoziționări sunt, de fapt, noua realitate. Deocamdată, nu e nimic trecător, e noua normalitate. Ne înconjoară mult necunoscut, iar necunoscutul sperie. Trebuie să acceptăm acum că e necesar să facem și ceea ce încă nu știm, ceea ce încă nu stăpânim. Și nu trebuie să ne temem – nimeni în jurul nostru nu știe încă aproape nimic despre această nouă normalitate. Suntem la începutul unei ere, iar cei care nu-și dau seama că trăim altceva, o realitate a perturbărilor continue, tocmai ciocnesc ultimul pahar de șampanie pe Titanic.
