Am mai spus-o și o repet: economia seamănă cu un stup. Dacă iei mereu mai multă miere de la aceleași albine, fără să ai grijă de stup, fără să-l extinzi și fără să-l protejezi, la un moment dat nu vei mai avea ce recolta. Poți chiar pierde stupul.
Exact asta riscă să facă statul român atunci când tratează business-ul ca pe un rezervor fără fund, iar reforma propriilor cheltuieli ca pe un subiect opțional. Nu de alta, dar e cu hipersensibilitate politică, vede-se că…
Ni se spune constant că nu se poate umbla nici la salarii, nici la pensii. Bun. Am înțeles. Nici nu e cazul, cu excepția celor speciale și a vărstelor de pensionare obraznic de indecente. Ok. Dar atunci trebuie să umbli la dimensiunea statului. La arhitectura lui. La numărul de niveluri administrative. La suprapuneri. La risipă. La instituții care dublează alte instituții. La digitalizare reală, nu mimată.
Altfel, ajungem în situația absurdă de azi, în care statul preferă să taie din economie pentru a nu se amputa pe el însuși. Imaginează-ți o casă în care proprietarul, când vine iarna, începe să ardă mobilierul pentru a face focul în sobă. Pe moment casa se încălzește. Problema este că, după câteva ierni, nu mai ai nici mobilier, nici casă funcțională. Exact asta face un stat care își finanțează deficitul împovărând și erodând economia care produce veniturile, în loc să o stimuleze în paralel cu reducerea propriului aparat administrativ. Asta facem noi acum. Ardem mobila și mai stăm și cu geamul deschis. Că deh, trebuie să iasă fumul înecăcios.
România intră într-o perioadă complicată. Avem inflație persistentă, deficit bugetar mare, deficit comercial uriaș, consum în scădere, cele mai mari dobânzi la credite din Europa și o economie care începe să încetinească. Pe plan intern, instabilitatea politică îngreunează deciziile. Pe plan extern, două războaie – la granița noastră, în Ucraina, și în Orientul Mijlociu – amenință să zguduie piețele energetice și economia globală. Pe scurt: intrăm într-o furtună perfectă. Dincolo de indicatorii macroeconomici, toate aceste dezechilibre se traduc direct în viața oamenilor: putere de cumpărare mai mică, taxe mai mari, consum în scădere și o economie tot mai vulnerabilă. Dar problema reală nici nu începe aici – începe în momentul în care statul – adică oamenii de la vârful lui, cei care dau cu pixul – încearcă să rezolve aceste dezechilibre cu aceleași instrumente vechi: taxe mai mari și austeritate aplicată economiei reale. Zero imaginație. Zero curaj.
Mai scriam în toamnă despre chirurgul care intră în sala de operație fără analize și fără diagnostic și începe să taie. Poate nimerește problema. Dar la fel de bine o poate agrava. Opt luni mai târziu, exact asta vedem și în politica fiscal-bugetară.
Statul crește taxele acolo unde colectarea este automată și evită reforma acolo unde ar trebui să devină mai competent. Nu este o surpriză. Este un tipar. Tot auzim că România are cea mai mică pondere a veniturilor fiscale în PIB din Uniunea Europeană, de parcă problema ar fi că taxele sunt prea mici. Nu mai sunt demult mici. Problema reală este alta: colectare ineficientă și o bază fiscală incompletă.
Statul pierde masiv acolo unde colectarea cere administrație performantă și control real. În schimb, compensează taxând tot mai mult zonele unde încasarea este simplă și automată. Asta mai creează și o dependență structurală de taxarea muncii. Chiar nu e strategie fiscală la mijloc, e preferința pentru veniturile ușoare în locul reformei administrative. Sau, spus mai direct: lene instituțională și teamă politică de a deranja feudele locale.
Iar când statul crește taxele, economia plătește de două ori. Prima dată imediat – prin prețuri mai mari și presiune inflaționistă. A doua oară mai târziu – prin scăderea consumului și încetinirea activității economice. Statul câștigă azi și erodează exact baza din care ar trebui să se finanțeze mâine. În natură există o regulă simplă: un parazit inteligent nu își omoară gazda. Dacă o exploatează prea agresiv, pierde exact organismul care îl hrănește. În economie, gazda este sectorul productiv. Statul, pare-se, nu a înțețes încă acest modus operandi. Companiile creează investiții, locuri de muncă, exporturi și lanțuri economice. Ele generează veniturile fiscale predictibile pe termen lung. Când statul apasă prea tare exact pe aceste motoare, obține poate câteva procente în plus pe termen scurt, dar slăbește exact mecanismul care ar trebui să-i finanțeze bugetul mâine. Structura bugetului spune și ea o poveste simplă: salariile, pensiile și dobânzile înghit aproape tot spațiul fiscal. În multe momente, aceste trei categorii ajung practic să consume întreg bugetul, iar restul cheltuielilor sunt finanțate prin împrumut. Cu alte cuvinte, statul se împrumută ca să funcționeze.
Așadar, dacă nu reduci dimensiunea aparatului public prin reformă administrativă reală, nu rezolvi nimic. Doar amâni problema. Nu poți avea un stat tot mai mare plătit dintr-o economie care încetinește. Nu poți construi un buget sănătos fără o economie sănătoasă. De aceea întrebarea reală nu este cât de mult mai putem crește taxele.
Întrebarea este de ce statul continuă să evite tocmai reforma care i-ar aduce venituri mai mari fără să lovească în creștere. Răspunsul este incomod, dar simplu. Reforma colectării și reforma administrativă cer competență instituțională și curaj politic.
Majorarea taxelor cere doar o ordonanță. Diferența dintre cele două nu este tehnică. Este o alegere despre ce fel de stat vrem să fim.
Economia este o orchestră, iar statul este dirijorul. Dacă orchestra nu sună bine, dirijorul poate să învețe partitura mai bine sau să organizeze instrumentele. Dar dacă începe să confişte instrumentele muzicienilor ca să le vândă pentru bani, orchestra nu va cânta mai bine. Se va opri.
