Piața muncii, sistemul educațional, echilibrul demografic din nenumărate comune și orașe, sistemul de pensii, toate suferă de ani buni efectele negative ale migrației românilor spre state mai prospere. De ceva timp, însă, există și un fenomen invers, al întoarcerii acasă. Încă incapabil să egaleze numărul de plecări, fluxul celor care revin este însă demn de luat în seamă și în unele zone se face deja simțit la nivel economic și social.
Cu toții știm rude, prieteni ori colegi care au ales să părăsească țara pentru o viață mai bună dincolo de granițe. Unii au plecat din motive exclusiv economice, alții au vrut pur și simplu o societate mai civilizată, cu școli, spitale ori infrastructură de transport mai bune. Există, însă, tot mai mulți români care se întorc acasă după ani sau chiar decenii petrecute în străinătate. Și în cazul lor motivele sunt diverse, la fel cum diverse sunt și modurile în care se re-acomodează la locurile natale.
Adrian s-a născut în România, dar a plecat în Italia când avea doar câțiva ani, împreună cu părinții săi. ”Acolo am crescut, acolo am mers la școală, acolo am început să lucrez”, povestește el. Tânărul de 25 de ani a muncit pentru o vreme într-un oraș din regiunea Veneto, ca tânăr întreprinzător în zona serviciilor. ”A fost bine pentru o vreme, atât timp cât am fost încadrat în clasa redusă de impozitare, pentru tineri. Dar în curând ar fi urmat să plătesc în jur de 50% din venituri către stat, ceea ce m-a pus pe gânduri. Așa că am decis să mă mut la București, unde am și niște rude”, spune el.
Adrian face acum în Capitală ceea ce făcea și în Italia, dar plătește doar undeva la 15% din venituri ca taxe, deoarece și-a înființat o microîntreprindere. Și spune și că s-a acomodat la viața agitată din București: ”E mai aglomerat decât acasă, mai zgomotos, mai murdar, mai multe clădiri care au nevoie de renovare. Pe de altă parte, se întâmplă atât de multe lucruri, ai atâtea locuri unde să mergi să mănânci sau să dansezi încât nici nu se compară cu viața pe care o aveam în Italia.”
Pro și contra
Ionuț a trecut de 40 de ani și s-a relocat într-un oraș din nordul Moldovei după vreo 15 ani petrecuți tot în Italia, unde a lucrat ca zidar și tencuitor. ”Eu am făcut mișcarea de vreo cinci ani și nu-mi pare deloc rău. În Italia era bine, eram căsătorit, aveam doi copii care mergeau acolo la școală și deveneau încet-încet italieni get-beget. Însă îmi lipseau familia de acasă și prietenii, așa că atunci când am văzut că și în țară se pot face bani buni în construcții, am vândut tot ce aveam acolo și ne-am cumpărat un apartament în orașul din apropierea satului în care m-am născut”, dezvăluie el.
Bărbatul spune că și-a înființat propria firmă de construcții, că muncește cam la fel de mult cum o făcea în Lazio și că are luni când câștigă chiar mai mult. În plus, își vede părinții măcar o dată pe săptămână și este mândru că cei doi copii învață bine și cel mai mare a intrat printre primii la cel mai bun liceu din zonă. ”Nu-mi pare rău deloc că am revenit printre ai mei”, conchide el.
Cristian, un consătean de-al lui Ionuț cu câțiva ani mai tânăr, s-a întors și el în urmă cu mai mulți ani de la Madrid. ”Nu pot spune că trăiam grozav acolo, dar era cu siguranță mai bine decât era în România când am plecat, în anii 2000. Totuși, după criza din 2009-2010, Spania și-a revenit greu, nu prea mai era de muncă și mulți dintre români au plecat. Fie s-au întors acasă, cum am făcut eu și familia mea, fie au pornit spre alte țări mai prospere, ca Belgia, Germania ori Marea Britanie”, își amintește el.
Cristian mai spune că nu e tocmai mulțumit de viața din România și că s-a gândit de mai multe ori să se întoarcă în Spania sau să meargă la Londra. ”Dar copilul e deja la școală aici și nu aș vrea să-l amețim cu atâtea schimbări. În plus, soția e mai fericită aici decât era în Spania, căci are familia mai aproape și poate avea grijă de mama ei. Totuși, și ea suferă că veniturile pe care le avem ca salariați sunt destul de mici, undeva la 1.500 de euro împreună, în timp ce prețurile au crescut și de multe ori sunt la fel ca în Spania, unde câștigam cel puțin dublu”, explică el.
Sunt și oameni care s-au întors și au plecat înapoi foarte repede. ”Mi-era dor de prieteni și de părinți. Așa că am renunțat la un loc de muncă bine plătit în Catalonia și m-am mutat înapoi în București. Cea mai mare greșeală”, spune Robert, un IT-ist în vârstă de 35 de ani. ”Mi-am dat seama după câteva luni că m-am dezobișnuit de frig, de gălăgie, de mizerie. Așa că am decis împreună cu partenera mea să ne ducem înapoi în Spania. Nu știm încă dacă tot pe lângă Barcelona sau mai în sud, în Andaluzia, unde sunt și chiriile mai mici. Și nu știm încă dacă vom păstra joburile din țară și vom lucra remote sau ne vom găsi ceva acolo. Însă suntem deciși să plecăm din nou”, spune el hotărât.
Greu de cuantificat
Statisticile arată și ele că acest fenomen (numit migrație de revenire) există și dincolo de cazurile particulare pe care le știm cu toții din familia sau cercul nostru de cunoscuți. Astfel, dacă în 2015-2016 își stabileau domiciliul în țară în jur de 25.000 de cetățeni români pe an, în 2017 numărul lor a crescut la 50.000, iar în 2018 și 2019 au fost câte 65.000 de ”repatriați” pe an. Pandemia a înjumătățit acest număr în 2020, dar din 2021 ne-am întors din nou pe creștere, cu 50.000 de cetățeni români întorși acasă. Este drept că o bună parte a lor (undeva spre două treimi) este reprezentată de moldoveni și ucraineni care au dobândit cetățenia română și își stabilesc domiciliul (real sau doar în mod fictiv) în România. Însă rămân, totuși, între 15.000 și 30.000 de compatrioți care revin oficial acasă din Germania, Italia, Spania ori chiar din SUA și Canada în fiecare an. Poate părea puțin, însă nu trebuie să uităm că lor li se adaugă cei pe care statul român nu i-a luat de fapt niciodată în calcul ca fiind plecați, deoarece aveau încă domiciliul oficial în România, deși trăiau de mulți ani peste hotare. Și nici pe cei care fac oarecum ”naveta” între România și țara de adopție.
De altfel, potrivit unui studiu realizat de Remus Anghel, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj, ”există trei mari categorii de reveniri: migranți care sunt implicați în practici de mobilitate temporare și care revin constant (sau pe durata unor perioade mai mari de timp), migranți care revin și își găsesc de muncă local și, în fine, migranți care se întorc și devin antreprenori, uneori de succes.”
Anatolie Coșciug, vicepreședintele centrului pentru Studiul Comparat al Migrației, spune, la rândul său, că românii care pleacă de la bun început cu gândul de a rămâne definitiv peste hotare, dar și cei care se mută în străinătate pentru a fi aproape de familia restrânsă, sunt cel mai puțin susceptibili de a reveni în țară. ”Putem vedea asta și din situația țărilor mediteraneene, unde veniturile au cam stagnat în ultima perioadă și, comparativ cu cheltuielile, au devenit în unele cazuri oarecum similare cu cele din România. Cu toate acestea, o bună parte din românii din Spania ori Italia nemulțumiți de evoluția situației lor materiale nu s-au întors acasă, ci au migrat spre state mai prospere din nordul continentului”, explică el.
Una peste alta, chiar dacă, așa cum rezultă din studiul menționat ceva mai sus, cei care se întorc acasă nu au întotdeauna succesul economic și social la care se așteaptă și au deseori dificultăți de reintegrare, trăim într-o țară și o lume diferită față de acum două-trei decenii. ”Fenomenul migrației este marcat astăzi de modernizare și mobilitate. Datorită dreptului de a ne stabili oriunde în UE, putem spune că migranții români sunt astăzi mai degrabă expați. Migrația are astfel loc destul de des în dublu sens, uneori de mai multe ori într-o viață, și are la bază motive mult mai diverse decât în anul 2000. Sunt concetățeni care pleacă, de pildă, pentru studii, perfecționare profesională, experimentarea unor stiluri diferite de viață sau pur și simplu loisir, iar unii dintre ei se vor întoarce la un moment dat”, conchide Anatolie Coșciug.
