Politizarea sistemului educațional, curricula învechită și inflexibilă, analfabetismul funcțional, decalajul dintre educația oferită și cerințele pieței muncii, salarizarea inadecvată și birocrația excesivă sunt doar câteva dintre problemele cu care se confruntă sistemul educațional românesc. Ce-i de făcut? Cu toate că majoritatea cadrelor didactice sunt de acord că este nevoie de schimbare, perspectivele diferă în ceea ce privește soluțiile propuse. Cert este că fără depolitizarea sistemului, o reevaluare a valorilor educaționale și o schimbare profundă a mentalităților, este puțin probabil ca vreo reformă educațională să se bucure de succes pe termen lung.
Pentru a identifica problemele educației românești și a vedea ce soluții există, am intervievat mai multe cadre didactice, dar și profesioniști implicați în procesul de învățământ. Deși au viziuni diferite, lucru ușor de explicat datorită experiențelor diverse avute în carieră, cu toții sunt de acord că avem nevoie de o reformă reală.
Universități slab cotate, diagnostic clar al neputinței
Poziționarea universităților românești în clasamentele internaționale reprezintă un semnal clar că lucrurile nu merg cum ar trebui, explică Marius Wamsiedel, care de opt ani predă cursuri de sociologia sănătății și a bolii, sănătate globală și metode calitative de cercetare la universități internaționale din China – mai întâi la Xi’an Jiaotong-Liverpool University și, din 2022, la Duke Kunshan University. De pildă, în clasamentul Shanghai, dominat categoric de instituții din Statele Unite, se regăsesc, în primele 1000 de locuri, mai multe universități din fostul spațiu socialist: Cehia are 6 universități, dintre care 2 în primele 500; Ungaria are 4 universități, dintre care una în primele 500; Serbia are 2 universități; Ucraina, Serbia și Slovacia – câte o universitate fiecare. România, în schimb, nu are nici măcar o instituție. Situația se prezintă asemănător în clasamentul Times Higher Education. „Această contraperformanță arată, în primul rând, că producția locală de cunoaștere științifică nu are un impact internațional. Se publică insuficient, de multe ori în reviste cu impact redus, iar rezultatele cercetărilor contribuie prea puțin la schimburile de idei din disciplinele respective. Se pot găsi, desigur, excepții, doar că ele tocmai asta sunt – excepții. În al doilea rând, predarea nu ține pasul cu metodele pedagogice dezvoltate în ultimii ani, curriculum-ul nu este adaptat transformărilor sociale și educaționale, calitatea percepută a actului didactic este scăzută”, explică Marius Wamsiedel. Dacă ne uităm la raportul studenți/cadre didactice, unul dintre indicatorii calității predării în clasamente, vedem că în universitățile românești este îndeajuns de mare încât să împiedice interacțiunea constantă și adaptarea predării la nevoile, așteptările și interesele studenților. Originile problemei sunt structurale și culturale, iar soluțiile aici ar trebui căutate. „Dincolo de problema subfinanțării cronice și de durată, există și problema alocării slab diferențiate a resurselor economice. Dacă ne uităm la țări precum Germania și China, vedem că și-au crescut competitivitatea instituțiilor de învățământ superior investind generos în câteva universități centrate pe cercetare”, arată Marius Wamsiedel. În Germania, zece universități de excelență și un consorțiu universitar sunt finanțate cu 148 milioane de euro anual, iar în China, 42 de universități din proiectul „211” primesc finanțare comparabilă cu instituțiile de vârf din Occident. „Dacă un asemenea model s-ar implementa și la noi, am ajunge la o necesară separare a apelor: universitățile centrate pe cercetare vor avea condițiile de posibilitate să genereze cunoaștere științifică de interes mai larg, în vreme ce instituțiile axate pe predare s-ar putea dedica mai mult problemelor de interes local”, spune profesorul. Desigur, ar trebui să existe și o evaluare riguroasă a performanței de cercetare și predare, urmând ca persoanelor care nu se ridică în mod repetat la nivelul exigențelor instituției să li se restricționeze accesul la resurse, adaugă Wamsiedel. Pe de altă parte, există probleme ce țin de cultura organizațională a universităților din România, precum recrutarea închisă sau angajarea foștilor doctoranzi de îndată ce își termină doctoratul.
Nevoia de schimbare
România este țara în care noțiunea de reformă educațională este cea mai abuzată, crede Oana Camelia Șerban, lector în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din București. „E fetișul oricărui ministru, eșecul oricărui partid și boala întregului sistem social. Și asta pentru că în România educația este decuplată, în mentalitatea colectivă, de eficiența economică. Am devenit țara în care a învăța e un proces incompatibil cu «a face bani» în viziunea multor părinți, în care a face studii superioare după reforma Bologna înseamnă, uneori, «a pierde timp din viață». Ați mai auzit narațiunile acestea în alte state?”, spune Oana Camelia Șerban. Pentru o țară cu câte reforme educaționale am avut în ultimele două decenii, adaugă ea, nivelul de analfabetism funcțional este dureros și suprarealist. „Pe de o parte, educația din România este într-o «reformă permanentă». Constanta în educație este «reforma». Ne referim aici la schimbările superficiale, de conjunctură, câteodată sub presiunea diferiților factori (părinți, elevi, sindicate, agenți economici etc.), dar și la situația de a fi întotdeauna subfinanțată. Foarte puține decizii în educație sunt fondate pe cercetare, pe știință pedagogică, pe argumentele specialiștilor. Pe de altă parte, având în vedere faptul că educația este un proces „viu” și în continuă mișcare, considerăm că este nevoie ca educația să se reformeze periodic, mai ales din perspectiva procesului de predare-învățare. La nivel sistemic, este nevoie de reformă continuă, dând profesorilor libertatea de a adapta curriculum-ul în funcție de nevoile de învățare ale elevilor, de a degreva școlile de birocrație și de a oferi cadre de perfecționare profesională continuă”, susține Mona Mușat, fondatorea școlii Aletheea.
Cu ochii la performanță
Există un model educațional de succes, din care ne putem inspira? Andrei Bistrean-Siupiur, profesor de engleză în cadrul unei școli private, susține că un sistem de învățământ bun este International Baccalaureate (IB). „Chiar există câteva școli private în România care predau în acest sistem. IB este o alternativă la sistemul românesc bazat pe o curriculă învechită, lăsată să putrezească. Profesorii care predau în IB au o mult mai mare flexibilitate în a-și crea propria curriculă, ceea ce este și firesc. Un profesor este un profesionist ale cărui competențe nu pot fi exploatate de sistemul românesc deoarece îi limitează aria de predare strict la «materia obligatorie». Or, nu materia contează atât cât deprinderea unui set de abilități prin care, spre exemplu, un elev poate face o analiza literară. Nu prin tocit și uitat după, ci prin înțelegerea în profunzime a unui text. Decât să învețe 20 de romane într-un an și să nu știe decât niște date pe care le poate accesa cu un click pe telefon, mai bine studiază 3 și intră in profunzime la fiecare. În felul acesta, pe lângă acele cunoștințe despre roman, dobândesc și skillset-ul necesar pentru a putea analiza și alte cărți”, este de părere Andrei Bistrean-Siupiur. Diana Roșoiu, responsabil de comunicare în cadrul IOANID (grădiniță, școală și liceu) susține că este nevoie de o reformă, în special în ceea ce privește metodele de predare și modernizarea procesului de învățare, dar consideră că în ultima perioadă lucrurile par a merge în direcția bună, cu inițiative de modernizare a abordărilor pedagogice și adaptarea acestora la nevoile contemporane ale elevilor. În plus, arată ea, în România există acum o ofertă educațională diversă, unde părinții pot opta pentru sisteme de învățământ clasic, românesc, dar și pentru cel britanic, german, nordic sau american. „Nu putem afirma că sistemul x este bun, că este mai bun decât y, deoarece eficiența fiecăruia constă în alegerea sistemului care corespunde nevoilor, abilităților și potențialului fiecărui copil. Noi oferim elevilor de liceu posibilitatea de a studia atât în sistem românesc, cu limba engleză în mod intensiv, cât și șansa de a opta pentru sistemul Cambridge, cu predare exlusiv în limba engleză”, arată Diana Roșoiu. „Cel mai bun sistem de învățământ este cel care se potrivește contextului cultural general din România (balcanic-occidental) și nevoilor copiilor care cresc într-o societate neclară cu privire la direcția în care evoluează. Nu credem că se pot «importa» modele de educație, ci doar idei valoroase și adecvate lumii românești. Apoi, un sistem de învățământ bun este acela care răspunde în mod real cerințelor vieții, care îi pregătește pe elevi pentru adaptarea la realitatea pe care o trăiesc. Pornind de la curriculum-ul românesc, am dezvoltat la Aletheea un sistem de educație fiabil prin organizarea învățării pe etape de dezvoltare psihologică, prin abordarea didactică integrată și interdisciplinară, prin învățarea bazată pe proiecte, prin programe de mentorat dedicate profesorilor”, este de părere Mona Mușat, fondatorea școlii Aletheea.
Marota reformei
Deși există modele de succes din care România se poate inspira, un astfel de scenariu nu pare posibil. O cauză a regresului continuu este politizarea sistemului educațional, al cărui efect vizibil a fost promovarea mediocrității. Astfel, un aspect esențial este modul în care numirile în funcții-cheie, cum ar fi cele din ministere și inspectorate școlare, se fac pe criterii politice, în loc de competență. „Este nevoie în primul rând de o epurare a celor care au fost numiți politic și puși să conducă și să decidă ce se întâmplă cu sistemul de învățământ. Până nu avem oameni competenți la nivel de minister și de inspectorat, nu are cum sa se producă o reformă. Problema învățământului nici măcar nu tine de educație, ține de căpușarea instituțiilor de către niște rețele de infractori care operează cu legea în mână, de fapt care fac legea. Nu se va schimba nimic cât timp ei sunt la putere”, susține Andrei Bistrean-Siupiur. Prin urmare, politica de cadre și numirile bazate pe interese politice mențin un sistem lipsit de meritocrație, fapt subliniat și de Oana Camelia Șerban, care critică dur lipsa unei reforme autentice și susținerea unui sistem birocratic dominat de „yes-meni” și de consultări formale cu actori lipsiți de putere reală. „În primul rând, ne trebuie o reformă a mentalităților, adică ceva ce maculatura de la minister și ordonanțele de urgență nu vor rezolva. (…) Cea mai dură reformă este educarea mentalităților în timp, deci generațional, ca ignoranța și pesimismul să fie înlocuite de implicare socială și educației. Avem nevoie de școli imune la politizare (…) O reformă socială și culturală care să premeargă celei educaționale, pentru a avea o Românie în care fiecare face doar ceea ce se pricepe, nu și treaba celuilalt, într-un amatorism desăvârșit”, spune profesoara. Ea susține că acum ne dorim elevi care să nu simtă presiunea de a asimila informație, studenți care să dețină competențe, dar nu cunoaștere, profesori care să facă performanță într-un sistem subfinanțat și fără resurse: „Elevii sunt îndoctrinați să scrie referate, fără a li se explica ce înseamnă onestitatea intelectuală, îngurgitarea fără gândire critică a conținuturilor disponibile pe internet sau ce presupune să răspunzi creativ la o sarcină de lucru. Din păcate, mediul preuniversitar, nu integral, dar în proporție copleșitoare, cultivă reflexe de mici plagiatori și un respect tot mai scăzut pentru munca celuilalt”. România are olimpici self-made, prin inteligența și munca lor, și efortul profesorilor, dar ei nu sunt integral produsul sistemului educațional, continuă profesoara. „Avem elevi relativ educați, dar nu pentru examene; studenți relativ pregătiți, dar nu pentru piața muncii; profesori titulari, care după ce își confirmă poziția, cad pradă dezinteresului total și cred că educația continuă e cea mai bună glumă din cariera lor didactică. Sunt sceptică referitor la succesul vreunei reforme educaționale, pentru că nu există nicio continuitate între măsurile legislative propuse pentru acest sistem în ultimii douăzeci de ani. Fiecare ministru o ia de la capăt, ca și când nu a existat nimeni înaintea lui. După metoda șantierului meșterului Manole, reforma e doar un nou clișeu mioritic”, conchide Oana Camelia Șerban.
