Alegerile pe care le facem determină direcția spre care se va îndrepta țara în următoarele decenii. Iar alegerile pe care le vor face cei aleși de noi vor modela viitorul economic al României tot pentru deceniile următoare. România nu mai are timp să ezite, să întârzie reformele, să se complacă într-o situație echivocă în care singurele opțiuni de politică economică sunt jumătățile de măsură. Lumea dă semne că se duce cu susu-n jos, iar prosperitatea se poate realiza sau păstra doar de către cei ce se dovedesc coerenți, puternici, nicidecum de către cei pierduți în derivă. Noi încotro mergem?
România se află pe muchie de cuțit. O criză economică și una politică se intersectează într-un mod periculos. Acest lucru ne va costa bani mulți, dar și mai grav, ne va costa ani mulți de rătăcire pe drumuri periferice economiei și politicii europene.
Creșterea economică a fost nesemnificativă în 2024 – de 1,4% – în scădere față de cea din 2023 – 2,4% -, iar estimările arată o revenire modestă în 2025, la 2,5%, și 2,9% în 2026. Investițiile străine directe sunt insuficiente, iar rata demografică negativă accentuează vulnerabilitatea pieței muncii. Între timp, inflația – 5,5% în 2024, cu o ușoară scădere prognozată pentru 3,9% în 2025 și 3,6% în 2026 – rămâne un factor de stres economic. Datoria publică a crescut la 52,2% din PIB, cu estimări de 56,1% în 2025 și 59,7% în 2026, punând presiune pe sustenabilitatea finanțelor statului. La sfârșitul lui 2024, deficitul bugetar a explodat, ajungând la 8,65% din PIB conform metodologiei naționale „cash” și 9,3% din PIB conform metodologiei ESA. Anul acesta guvernul încearcă să reducă deficitul la 7% din PIB, însă măsurile necesare riscă să genereze instabilitate politică și socială. Comisia Europeană a aprobat un plan de ajustare fiscală pe șapte ani pentru România, însă riscurile legate de punerea în practică a acestui plan rămân semnificative, mai ales pe fondul volatilității politice interne și al presiunilor interne și externe.
La nivel intern, poziția fiscal-bugetară este fragilă. Deficitele persistente ne conduc către costuri de împrumut din ce în ce mai mari, deoarece investitorii cer prime de risc sporite. Agențiile de rating suveran, precum Fitch, au avertizat deja asupra unor posibile retrogradări dacă disciplina fiscală nu este respectată. O scădere a ratingului ar crește și mai mult costurile de finanțare, adâncind capcana fiscal-bugetară. Presiunea asupra monedei naționale, leul, escaladează deja, mai ales pe fondul scăderii încrederii în gestionarea țării. Deprecierea monedei majorează costurile importurilor, alimentând inflația și erodând veniturile reale. Acest fenomen va afecta consumul intern. Iar consum este principalul motor al creșterii economice din ultimul deceniu (daca nu cumva din toată perioada post-comunistă).
În plus, dependența excesivă de finanțare internă riscă să sufoce investițiile private, limitând potențialul de creștere în sectoare-cheie precum energia, tehnologia, industria prelucrătoare și serviciile. Accesul la credit pentru companii ar deveni mai dificil și mai costisitor, frânând extinderea și inovația. Piața muncii ar putea, de asemenea, să sufere pe măsură ce firmele se adaptează la condiții financiare mai dure.
Angajamentele firești față de Uniunea Europeană adaugă un nivel suplimentar de complexitate. România trebuie să se alinieze regulilor europene sau riscă pierderea unor esențiale fluxuri de finanțare. Fondurile europene joacă un rol crucial în infrastructură și servicii publice; orice întârziere sau întrerupere în finanțările din bani europeni blochează proiecte de dezvoltare, accentuând disparitățile regionale și afectând competitivitatea pe termen lung. Dincolo de impactul financiar imediat, nerespectarea angajamentelor europene va știrbi și mai mult credibilitatea României în cadrul UE, reducându-i influența în politicile comunitare.
La nivel extern, vremurile se tulbură și mai tare, riscurile cresc. O răcire a economiilor din Germania, Italia sau Franța reduce cererea pentru exporturile românești, în special pentru componente auto, utilaje și textile. Mai mult, aversiunea investitorilor față de risc, în contextul incertitudinii globale dar și a zonelor fierbinți din proximitate, ar putea declanșa nedorite ieșiri de capital din România, accentuând presiunile asupra leului și randamentelor obligațiunilor guvernamentale.
Volatilitatea prețurilor materiilor prime, determinată de perturbările comerțului global, amplifică presiunile inflaționiste deja agravate de derapajele fiscale. Acest lucru complică politica monetară, limitând capacitatea băncii centrale de a sprijini creșterea economică fără a amplifica inflația. Spațiul de manevră pentru relaxare monetară este deja redus, iar șocurile externe l-ar restrânge și mai mult.
Pe scurt, economia României e fragilă și riscă „să crape”. Fără disciplină fiscală decisivă, reforme structurale și politici de construire a rezilienței, țara risca să fie aruncată într-o recesiune sau să intre într-un ciclu de stagnare, de stres financiar și de pierdere de competitivitate din care cu greu se va mai recupera.
Cheia e la guvern. Dar care guvern? Alegerile pe care le va face guvernul ce va fi desemnat după ce alegătorii vor fi făcut propria alegere nu trebuie să fie guvernate de lașitate politică și de derivă în fața unor măsuri obligatorii de redresare economică. Într-un mediu global din ce în ce mai imprevizibil, țara are nevoie urgentă de restabilirea încrederii, echilibrare bugetară, eficiență a sectorului public și stabilitate macroeconomică.
România trebuie să aleagă fără echivoc consolidarea economiei ei europene, nu deriva.
