Lipsa de predictibilitate dăunează grav sectorului agroalimentar. De parcă nu era de ajuns contextul internațional, care dă frisoane multor industrii, și provocările aduse de schimbările climatice, cu secetă prelungită sau inundații devastatoare, sectorul a primit la începutul anului o lovitură neașteptată din partea guvernului: eliminarea abruptă a facilităților fiscale. Măsura, impusă „peste noapte”, a forțat companiile să absoarbă costuri semnificative într-un timp foarte scurt. În loc să se concentreze pe dezvoltare și inovație, businessurile se văd nevoite acum să lupte pentru supraviețuire.
De ce este atât de grav? Impredictibilitatea fiscală vine peste o birocrație criminală. Autorizațiile întârzie, regulamentele se schimbă frecvent, iar legislația se aplică diferit, în funcție de județ, sucursală sau funcționar. Exemplul oferit de Ioan Popa, președintele Transavia, este elocvent: o investiție privată uriașă a fost întârziată nu din lipsă de fonduri, ci de incapacitatea statului de a acorda la timp autorizațiile. Așa că, în lipsa unei standardizări a procedurilor și a digitalizării instituțiilor publice, inițiativa privată este forțată să inventeze soluții „neortodoxe” pentru a-și investi banii în România. Și, din păcate, puține afaceri reușesc. Guvernanții ar trebui să fie conștienți că sectorul agroalimentar românesc poate face rost de resurse pentru a crește și a se dezvolta, dar are nevoie de coerență instituțională și politici publice eficiente. Aceasta este poate cea mai dureroasă ironie: avem un mediu de business care vrea să facă treabă, piața oferă oportunități, dar statul devine adesea piedică în loc de partener.
Pe lângă toate lucrurile care au menirea de a crea un mediu propice businessului, ne mai lipsește viziunea. Avem nevoie de o strategie națională a hranei și industriei alimentare, transpartinică, stabilă, coerentă și pe termen lung. Nu este un moft, ci o necesitate de securitate economică. Deocamdată, supraviețuim cu paradoxul românesc al exportului de materie primă și importului de produse finite. Dar, așa cum ne dăm seama, acest model economic, în care plusvaloarea întregului lanț de producție se scurge în afara granițelor, nu este sustenabil. În plus, această realitate nu este doar o problemă de competitivitate economică, ci și o vulnerabilitate strategică. În lipsa unei procesări interne serioase, România rămâne expusă la fluctuațiile externe – fie că vorbim despre prețuri, transporturi, politici comerciale sau evenimente globale.
Unele lucruri se pare că le-au înțeles și guvernanții, anunțând investiții serioase în zootehnie și procesare. E un pas mic, dar în direcția corectă. Totuși, drumul de la potențial la performanță necesită mai mult decât entuziasm, declarații optimiste și… pași mici. Necesită reforme structurale, debirocratizare, predictibilitate legislativă și, mai presus de toate, viziune. Astfel, România poate deveni un lider agroalimentar în Europa. În rest, are toate ingredientele: resurse naturale, capital uman, antreprenori vizionari și un potențial agricol uriaș.
