Într-o economie care vorbește tot mai des despre productivitate, dar uită adesea de oameni, Ateliere Fără Frontiere și remesh demonstrează că incluziunea poate fi o investiție, nu o povară. În ultimii cinci ani, organizația a angajat peste o sută de persoane vulnerabile, oameni care altfel ar fi rămas prinși în statistici, nu în câmpul muncii. Pentru fiecare leu investit în programele de integrare socio-profesională, se creează o valoare socială de cinci lei. Dincolo de cifre, însă, povestea acestor ateliere e despre reconstrucție personală: despre oameni care, după ani de marginalizare, își regăsesc sensul și demnitatea printr-un loc de muncă real.
Redăm mai jos un interviu cu Lorita Constantinescu, director de dezvoltare al Asociației Ateliere Fără Frontiere, despre ce înseamnă, în cifre și în vieți reale, să aduci oamenii înapoi în societate.
- Câți oameni vulnerabili ați reușit să angajați efectiv în ultimii 5 ani prin remesh / Ateliere Fără Frontiere? Care este rata de retenție după primul an?
În atelierul remesh, am angajat aproximativ 20 de persoane în ultimii ani, in AFF aproximativ 80.
Rata de succes este în jur de 50-60%, asta înseamnă că aproximativ jumătate din persoanele din medii defavorizate pe care le angajăm reușesc să finalizez programul de formare socio-profesională în care ne axăm pe abilitățile unui loc de muncă. Finalizarea programului înseamnă că reușesc să se angajeze pe piața convențională a muncii într-un loc de muncă stabil. Programul durează 2 ani dar depinde de nivelul educațional și experiența fiecărei persoanei.
- Care este costul mediu pentru integrarea unui angajat vulnerabil în piața muncii (formare, mentorat, suport psihologic) și cum se compară cu beneficiile economice pe termen lung?
Din analizele noastre, un program complet de integrare socio-profesională presupune costuri de oridinul zecilor de mii de lei pentru fiecare persoană, pe durata celor doi ani de parcurs în atelierele AFF, costuri asociate cu salariul, consilierea socială, formarea profesională, mentoratul și sprijinul psihologic. Dacă punem în balanță aceste costuri cu beneficiile economice și sociale pe termen lung, raportul este net pozitiv. Prin analiza SROI (Social Return of Investement) am arătat că pentru fiecare 1 leu investit în programul de integrare se creează o valoare socială de 5 lei.
Economiile sunt mari și multidimensionale. Să luăm un exemplu: dacă o persoană cu dizabilități primește un venit minim de sprijin social de câteva sute de lei pe lună (sau alt tip de prestații) și nu contribuie la sistem, statul suportă acel cost fără beneficii reciproc. Dacă devine angajată cu un salariu adaptat, nu numai că nu mai primește prestații, dar contribuie la buget — iar diferența netă poate ajunge la câteva mii de lei anual.
Mai mult, angajarea reduce riscurile pe termen lung: scade utilizarea serviciilor medicale, crește starea de sănătate mentală, reduce dependența de sprijin instituțional, scade riscul de izolare socială și sărăcie extremă.
În total, pentru fiecare persoană cu dizabilități integrată, economiile și plus-valoarea socială se pot ridica la zeci de mii de lei pe parcursul vieții productive.
Dincolo de cifre, câștigul real este reducerea marginalizării și creșterea calității vieții acestor oameni și a familiilor lor. Așadar, integrarea nu e doar un act de solidaritate, ci și o investiție economică rațională.
- Ce procent dintre foștii angajați reușesc să își găsească ulterior un loc de muncă stabil în afara programelor voastre?
Experiența noastră arată că mai mult de jumătate dintre persoanele care parcurg programul de inserție socio-profesională reușesc să își găsească și să își mențină un loc de muncă pe piața liberă. Procentul variază în funcție de nivelul de educație, de sănătate și de rețeaua de sprijin pe care o are fiecare, dar în medie 50–60 % dintre participanți fac această tranziție cu succes.
Este un rezultat important, având în vedere că vorbim despre oameni care pornesc de multe ori de la zero, după perioade lungi de șomaj, lipsa unei locuințe sau probleme de sănătate. Faptul că reușesc să obțină stabilitate pe termen lung confirmă că investiția în sprijin personalizat – formare, consiliere și mentorat – dă roade reale.
- În momentul de față, câte cereri de angajare primiți de la persoane vulnerabile, raportat la câte locuri puteți oferi? Care este decalajul?
AFF are două programe, unul este dedicat celor care sunt mai departe de piața muncii și cărora le oferim angajare în atelierele AFF și programul de formare al abilităților unui loc de muncă, finalizat cu angajarea pe piața muncii și un alt program este de angajare directă pe piața muncii pentru cei care nu știu cum să își găsească un loc de muncă și cu puțin sprijin reușesc să își mențină un loc de muncă. În general, avem tot timpul în jur de 20 candidați cărora să le oferim sprijin printr-unul din programe.
- Care este cea mai mare sursă de finanțare pentru a susține integrarea lor – fonduri publice, donații, parteneriate cu companii sau veniturile din producție?
Atelierul remesh este certificat ca unitate protejată pentru persoane cu dizabilități și companiile care au peste 50 de angajați accesa fondul de dizabilitate apelează la noi pentru realizarea de materiale promoționale pentru evenimente, angajați și parteneri. Produsele noastre au un atu unic pentru că sunt realizate din materiale publicitare uzate care nu au soluție de reciclare și noi le transformăm în produse utile și la modă.
- Dacă ați avea resurse duble, câți oameni ați putea scoate anual din zona de excluziune și cât ar însemna asta în bani pentru bugetul de stat?
Pentru remesh, unica sursa de finanțare pentru susținerea salariilor și cheltuielilor atelierului sunt vânzările produselor din gama fashion și home&deco pe care le realizăm în atelier ca urmare a comenzilor pe care le primim de la companii și alte organizații care își doresc produse promoționale care au un impact de mediu redus.
Pentru componenta de pregătire, consiliere socială și profesională, sursele de finanțare sunt sponsorizările și proiectele publice ale asociației Ateliere Fără Frontiere.
- Ce sectoare economice din România sunt cel mai deschise să colaboreze pentru integrarea vulnerabililor și care sunt complet închise, indiferent de cifre?
În general, Ateliere Fără Frontiere se adresează persoanelor cu o pregătire și experiență de muncă mai redusă, în concluzie sectoarele economiei pe care le vizăm sunt cele care angajează persoane necalificate precum HORECA, logistică, construcții, comercial.
- Care este diferența dintre costurile voastre de producție și prețurile pieței și cum influențează asta sustenabilitatea angajării vulnerabililor?
În toate capacitățile noastre de producție punem accent pe partea de consiliere și formare astfel că o persoană aflată în atelierele noastre petrece în jur de 15-30% pentru a fi sprijinită să învețe, să își rezolve problemele cu care se confruntă. În felul acesta, productivitatea este mai scăzută dar ne adaptăm astfel încât să facem față comenzilor și cererilor din partea clienților. Uneori se întâmplă să mai fie mici erori dar clienții ne știu, ni le semnalează și le rectificăm. De exemplu la remesh, designul produselor este destul de simplu. Putem realiza produse noi, care nu sunt în catalog, dar există și unele limitări legate de complexitatea execuției sau uneori termene de livrare sunt scurte în comparație cu numărul de produse dorite sau tipul de produs comandat.
- Dincolo de cifre, ce înseamnă pentru un om vulnerabil să primească un loc de muncă real? Puteți povesti modul în care s-a schimbat vreo persoană, în cadrul AFF, care v-a rămas în minte?
Pentru noi, fiecare angajare înseamnă mai mult decât un contract de muncă – este începutul unei vieți reconstruite. Îmi vine imediat în minte povestea Anastasiei, o tânără de 17 ani care a fugit din calea războiului din Ucraina împreună cu mama și bunica ei. A ajuns la București timidă și nesigură, cu un zid invizibil în jurul ei. La început îi era greu să se adapteze, dar, cu sprijinul echipei de inserție, a reușit pas cu pas să își regăsească echilibrul.
La remesh a descoperit pasiunea pentru design și lucru manual. A învățat să coasă, să creeze obiecte frumoase din materiale reciclate, iar astăzi urmează online Facultatea de Design din Odesa și visează să își deschidă un salon de înfrumusețare.
Un loc de muncă i-a oferit mai mult decât un venit – i-a dat încredere, siguranță și un sens nou într-o țară străină. Dincolo de orice statistică, acesta este adevăratul impact: să vezi cum un tânăr care a fugit din calea războiului începe să viseze din nou la viitor.
- Ce fel de bariere întâlniți când încercați să angajați oameni care au trecut prin sărăcie, dependențe, lipsa unei locuințe sau detenție? Cum se depășesc ele în practică, nu doar pe hârtie?
Cele mai multe bariere sunt lipsa încrederii în propria persoană și în ceilalți, dorința de schimbare, adaptarea la reguli și un mod de lucru structurat, relaționare cu colegii, supervizorii. Așa cum arată și metodologia de integrare și sprijin pe care AFF a realizat-o, aceasta este inspirată din realitatea situațiilor cu care ne confruntăm. Primele luni intitulate și etapa de adaptare urmărim să sprijinim persoana prin abordarea problemelor sociale urgente cu care se confruntă ca de exemplu nu are cu cine să lase copilul acasă sau nu are cine să-l ia de la grădiniță, sau are probleme de sănătate și trebuie să găsească medic de familie, și altele similare. În același timp, are loc o familiarizare cu activitatea pe care trebuie să o realizez și cu procesul de învățare care va urma. Urmează etapa de stabilizare în care vizăm partea dezvoltare a deprinderilor mai ușoare, de lucru în echipă și relaționare într-un loc de muncă și ulterior este etapa de profesionalizare în care urmărim creșterea încrederii în sin, realizarea unui plan individual de formare și pregătirea pentru identificarea unui angajator pe piața muncii.
- Într-o societate în care stigmatul e adesea mai puternic decât diploma, cum convingeți un angajator, un client sau chiar comunitatea că acești oameni merită o a doua șansă?
Convingem prin rezultate și prin programele pe care le-am creat tocmai ca să răspundem diferitelor niveluri de vulnerabilitate. Pentru persoanele cu dizabilități angajate la remesh, în cadrul Unității Protejate Autorizate, compania-client vede direct că produsele livrate sunt bine realizate, utile și sustenabile. Practic, obiectele pe care le primesc partenerii noștri sunt dovada concretă că stigmatul nu are fundament.
În același timp, prin programele AFF, persoanele care sunt mai departe de piața muncii primesc un parcurs de formare și consiliere, iar cele care pot intra mai rapid în câmpul muncii beneficiază de un sprijin punctual. Astfel, le arătăm angajatorilor că există soluții adaptate pentru fiecare etapă și că, indiferent de punctul de plecare, o persoană cu dizabilități poate deveni un angajat valoros.
Nu cerem companiilor milă, ci parteneriat. Colaborarea cu o Unitate Protejată înseamnă transformarea unei obligații legale într-o investiție socială și într-un produs cu valoare reală. În acest fel, demonstrăm că persoanele cu dizabilități nu sunt o problemă de rezolvat, ci o resursă care aduce valoare economică și socială.
- Dacă ne uităm la România de azi, care este cea mai mare ipocrizie în discursul public despre incluziune și locuri de muncă pentru persoanele vulnerabile?
Cred că discrepanța cea mai mare este între ceea ce declarăm ca societate și ceea ce reușim să punem efectiv în practică. Vorbim mult despre incluziune și despre șanse egale, dar realitatea arată că rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități, de doar 17%, rămâne una dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Există legislație care creează cadrul pentru integrarea lor și pentru colaborarea cu Unități Protejate, însă de multe ori companiile aleg varianta mai simplă: plata contribuției la stat.
Noi credem că tocmai aici e locul unde putem face o schimbare. Dacă direcționăm aceste resurse către parteneriate reale, transformăm o obligație într-o investiție cu valoare dublă: socială și economică. Iar experiența noastră arată că atunci când companiile aleg această cale, beneficiile sunt vizibile pentru toată lumea – angajați, comunitate și mediul de afaceri.
- Ce rol joacă banii și ce rol joacă empatia în angajarea persoanelor vulnerabile? Poate un model economic sustenabil să fie și profund uman?
Banii fac sistemul posibil, empatia îi dă sens. În cazul nostru, banii vin din contractele cu companii care aleg să colaboreze cu remesh și să își direcționeze obligațiile legale către produse și servicii utile. Empatia este cea care face ca aceste companii să meargă mai departe de obligație și să rămână parteneri pe termen lung, să ne recomande și să construiască împreună cu noi povești de incluziune. Modelul nostru dovedește că sustenabilitatea economică și umanitatea nu se exclud — dimpotrivă, se completează. Adevărata inovație în afaceri este aceea care produce profit și, în același timp, schimbă vieți.
- Cât de pregătit este mediul de afaceri din România să colaboreze cu voi? Este un parteneriat real sau încă e tratat ca CSR „de imagine”?
Unele companii văd încă relația cu Unitățile Protejate mai ales prin prisma responsabilității sociale. Vedem un trend clar de maturizare: tot mai multe companii aleg să transforme obligația legală într-o strategie de achiziții responsabile și de diferențiere pe piață. Clienții noștri revin constant pentru că au înțeles că produsele remesh sunt nu doar obiecte utile și sustenabile, ci și instrumente de storytelling pentru brandurile lor. Colaborarea devine un parteneriat autentic atunci când companiile realizează că, dincolo de „imagine”, au și un impact real: creează locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități și reduc deșeurile greu reciclabile. Noi credem că mediul de afaceri din România e tot mai pregătit să facă acest pas spre parteneriat autentic.
- Mulți oameni cred că vulnerabilitatea e un statut „definitiv”. Cum contrazic angajații voștri acest stereotip prin munca lor?
La remesh, fiecare angajat cu dizabilități arată zilnic că vulnerabilitatea nu e un verdict, ci o etapă. O persoană care intră timidă și cu multe nesiguranțe ajunge, după câteva luni de sprijin și muncă reală, să producă articole pe care clienți mari le oferă la evenimente sau le vând mai departe. Produsele remesh circulă în companii de top, la târguri și festivaluri. Aceasta e dovada cea mai puternică: munca lor stă la standardele pieței, iar asta contrazice stereotipul că dizabilitatea înseamnă incapacitate. Din contră, înseamnă potențial care are nevoie de condiții corecte ca să se exprime.
- În 2025, câte persoane mai trăiesc în România sub pragul sărăciei? Cum se reflectă această realitate în comunitățile cu care lucrați zi de zi?
În 2024, 27,9% din populația României – peste 5,3 milioane de oameni – se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar 17,2% trăiau în lipsuri materiale și sociale severe, cel mai ridicat procent din Uniunea Europeană. Pentru persoanele cu dizabilități, situația este și mai gravă: rata de ocupare a acestora este printre cele mai scăzute din UE, ceea ce înseamnă marginalizare și dependență de prestații sociale.
Datele Ministerului Muncii arată că în peste 52% dintre localități principala problemă socială identificată este lipsa locurilor de muncă, urmată de sărăcie (17,5%). În comunitățile cu care lucrăm, persoanele cu dizabilități se confruntă cu un cumul de bariere: lipsa locurilor de muncă adaptate, educație redusă, acces limitat la sănătate și locuire.
Cercetările realizate de Ateliere Fără Frontiere arată că persoanele vulnerabile se confruntă cu un cumul de probleme:
- dificultatea obținerii unui loc de muncă,
- probleme de sănătate,
- lipsa unei locuințe,
- dificultăți în îngrijirea copiilor.
La acestea se adaugă faptul că mulți nu își cunosc drepturile și obligațiile. Tocmai de aceea, integrarea socio-profesională necesită o abordare integrată, care să combine servicii sociale, medicale, educaționale și de locuire.
- Care este rata actuală a sărăciei și a excluziunii sociale în România și unde se plasează oamenii pe care îi integrați în muncă în aceste statistici?
În România, conform celor mai recente date INS și Eurostat, aproape 28% din populație — adică peste 5,3 milioane de persoane — se află în risc de sărăcie sau excluziune socială. Circa 19% trăiesc deja sub pragul sărăciei relative, iar 17% dintre români se confruntă cu lipsuri materiale și sociale severe, cel mai ridicat procent din Uniunea Europeană.
Oamenii pe care îi angajăm în Ateliere Fără Frontiere, inclusiv persoanele cu dizabilități din Unitatea Protejată, se regăsesc exact în aceste statistici. Ei sunt cei mai expuși: persoane care cumulează dificultăți legate de venituri, sănătate, locuire, educație. Dacă nu ar beneficia de un loc de muncă adaptat și de acompaniere socio-profesională, ar rămâne blocați în zona de excluziune. Rolul nostru este să-i scoatem din aceste cifre, să le oferim șansa de a redeveni independenți și activi pe piața muncii.
- Din experiența voastră, care sunt cele mai recente cifre privind lipsa accesului la servicii de bază (sănătate, educație, locuire) în rândul persoanelor vulnerabile?
Datele oficiale confirmă ceea ce vedem zi de zi în programele noastre. În ceea ce privește sănătatea, aproape 4% dintre români declară că au nevoie de îngrijiri medicale, dar nu le pot accesa din cauza costurilor sau listelor de așteptare — procentul este mult mai ridicat în rândul persoanelor aflate la risc de sărăcie.
La educație, România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a școlii din Uniunea Europeană: aproape 17% dintre tinerii între 18 și 24 de ani renunță la școală, mai ales în mediul rural. Aceasta înseamnă că mulți dintre cei care ajung la noi nu au calificări de bază pentru piața muncii.
În privința locuirii, peste 40% dintre gospodării trăiesc în locuințe supraaglomerate, iar fenomenul sărăciei energetice este acut.
Aceste vulnerabilități combinate — sănătate precară, educație incompletă și locuire inadecvată — fac aproape imposibilă integrarea pe piața muncii fără sprijin. De aceea, modelul nostru de inserție socio-profesională include nu doar salarii și muncă adaptată, ci și consiliere, formare și parteneriate cu peste 60 de instituții sociale, tocmai pentru a răspunde acestor nevoi complexe.
