Suntem cu toții nervoși sau cel puțin nemulțumiți de majorarea semnificativă a impozitelor pe case, mașini ori dividende. Cu toate acestea, chiar și la noile niveluri, cele mai multe din dările din România se situează încă (mult) sub media țărilor dezvoltate.
„Nu plătesc nimic până la sfârșitul anului. A crescut cu 500 de lei impozitul pe casă și teren și strada tot de pământ este și fără utilități”, spune furios un bărbat din Bragadiru. „700 de lei pentru un apartament de trei camere! Pentru ce să dau atâția bani? Mi-a achitat primăria ratele la creditul ipotecar și nu știu eu?”, se lamentează o femeie de vârstă mijlocie din sectorul 3 al Capitalei. „Cică creștere de 70-80%, dar în cazul meu impozitul pe mașină aproape s-a triplat. Dau acum 140 de lei față de 56 de lei anul trecut”, spune un șofer din Reghin.
Evident că adevărul este undeva la mijloc. Pe de o parte, creșterile de impozite locale au fost semnificative și bruște (o majorare graduală întinsă pe câțiva ani ar fi fost, cu siguranță, mai ușor de suportat atât din punct de vedere financiar, cât și psihologic), iar modul în care bugetele sunt cheltuite ridică semne de întrebare în cazul multor primării. Pe de altă parte, nu poți avea servicii publice și dezvoltare fără bani, iar taxele și impozitele sunt principala sursă de finanțare pentru administrație.
Explicații valide?
Un alt lucru pe care nu par să-l ia în calcul cei care critică vehement noile niveluri de impozitare a imobilelor și autovehiculelor este majorarea semnificativă a veniturilor din ultimii ani. Salariul mediu net, de exemplu, a urcat de la circa 660 de euro în 2020 la circa 1.100 de euro în 2025, deci cu 66%. Pensia medie a crescut și ea în același interval, de la aproximativ 300 de euro la peste 550 de euro, așadar cu peste 80%. Asta în timp ce impozitele locale au fost mărite în această perioadă doar cu rata inflației (între 2% și 14% pe an). În paralel, cheltuielile publice au urcat și ele mult, pe de o parte exact din cauza lefurilor mai mari (salariile de la stat crescând chiar într-un ritm mai susținut comparativ cu cele din privat), pe de alta din cauza costurilor generale mai ridicate, de la energie la materiale de construcții.
Aceste argumente nu vor reuși, cel mai probabil, să-i liniștească prea mult pe cei revoltați de dările mărite. Poate ar fi bine, atunci, să vedem cum stăm din punctul de vedere al taxării comparativ cu restul statelor considerate de Banca Mondială drept economii cu venituri mari (printre care se află și România începând din 2019).
Încă departe
În SUA, de exemplu, sistemul de impozite pe proprietate variază semnificativ de la stat la stat. În unele cazuri sunt percepute mai multe taxe pe aceeași clădire, de către municipalitate, parohie sau districtul școlar, iar nivelul lor începe de la circa 0,5% pe an din valoarea de piață a construcției în statele mai sărace din sud sau Midwest, este în jur de 0,7% pe coasta de vest sau în Florida, trece de 1% în zona de nord-est ori Texas și poate ajunge chiar la 5% pentru clădirile rezidențiale nelocuite din Washington DC.
De cealaltă parte, cazul Italiei ar putea părea unul fericit: impozitul pe proprietate nu se plătește pe locuința de domiciliu. Însă pentru a doua casă (și, la fel ca în România, sunt destui italieni care dețin un al doilea imobil, de obicei moștenit), taxa anuală este de circa 1-1,3% din valoarea cadastrală (adică pentru o clădire evaluată la 100.000 de euro aceasta ar putea ajunge la 1.300 de euro).
Pentru o privire mai cuprinzătoare merită să ne uităm la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD, care reunește cele mai bogate țări din lume) și la datele privind veniturile guvernamentale din taxe pe proprietate ca procent din PIB. Acestea variază semnificativ în rândul statelor membre, de la doar 0,15% în Estonia și 0,30% în Cehia și Lituania la peste 3% în Belgia, Canada, Franța ori Marea Britanie. Spre comparație, în România aceste venituri au fost de 0,5% din PIB în 2024 și ar putea ajunge la 0,9% din PIB anul acesta (adică, chiar și după mărire, să aibă o pondere mai mică decât în 25 din cele 38 de țări din OECD).
Cifre și calcule
Și impozitul pe venit ne situează într-o categorie privilegiată: cu 10% suntem pe ultimul loc în Europa, alături de Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Macedonia de Nord și Serbia. La polul opus se află state precum Austria, Belgia, Franța, Danemarca, Suedia, Finlanda ori Spania, unde nivelul maxim de taxare a veniturilor personale trece de 50%. Lucrurile se schimbă, însă, dacă luăm în calcul taxele complete pe salarii, care includ contribuții sociale și asigurări, unde România (cu circa 44% din salariul brut) se situează undeva în plutonul fruntaș, alături de Franța, Italia ori Austria (toate cu circa 47%) și Belgia (cu peste 52%).
Impozitul pe profit, de 16%, este și el încă printre cele mai mici din UE, depășind doar Ungaria (9%), Bulgaria (10%), Irlanda și Cipru (12,50% fiecare) și mult sub Germania (30%), Olanda (25,80%) și Belgia, Franța ori Spania (25% fiecare). Chiar și recent majoratul impozit pe dividende (acum tot 16%) este încă printre cele mai mici din EU, la mare distanță de 51% în Irlanda, 34% în Franța, 33% în Olanda, dar mai mare decât în Slovacia (10%), Croația (12%) și Ungaria și Lituania (15% fiecare).
Există, desigur, și reversul medaliei, respectiv statele care percep taxe foarte mici (sau chiar deloc în unele cazuri). Secretul lor? Își finanțează funcționarea din alte surse, de obicei resurse naturale abundente ori investiții financiare semnificative. Și nici acolo situația nu este chiar așa cum cred unii. „Emiratele Unite par să aibă taxe zero la prima vedere. Persoanele fizice sunt scutite de impozite pe venit, câștiguri din capital sau moșteniri. Totuși, la o privire mai atentă, calculele încep să se schimbe”, explică reprezentanții AZ Advisory, care dau ca exemplu TVA de 5%, taxa de 4% pe contractele imobiliare, impozitul pe profit de 9% pentru sume peste 87.000 de euro ori taxele „ascunse” în contractele de închiriere.
Diferențe majore
Nu ne prea putem plânge în România nici de taxele pe transferul de proprietate. Cel puțin deocamdată, la vânzarea unui imobil se plătesc onorarii notariale de circa 1,5% din valoarea tranzacției de către cumpărător și un impozit de 1% din valoare (3% dacă bunul a fost deținut mai puțin de trei ani) de către vânzător. În Germania, de pildă, taxele pe transfer variază între 3,5% și 6,5% în funcție de land, iar în Spania ele sunt de 7,5% până la 14% (tot în funcție de provincie).
Și moștenirile pot pune probleme de ordin fiscal în alte țări. În Marea Britanie, de exemplu, bunurile în valoare de peste 325.000 de lire sterline lăsate urmașilor sunt taxate cu 40% (taxa se aplică de la 500.000 de lire în sus pentru locuințele primite de descendenții direcți), iar în Franța sunt scutite de impozit moștenirile de maximum 100.000 de euro pentru fiecare copil, pentru ce depășește acest prag plătindu-se între 5% și 45%, în funcție de valoare. Asta în timp ce la noi se plătesc doar onorarii notariale de aproximativ 1% din valoarea succesiunii.
Cu alte cuvinte, parafrazându-l pe Murphy, zâmbiți, mâine poate fi mai rău! Și cel mai probabil va fi, pentru că, indiferent de ce forțe politice vor ajunge la guvernare pe termen scurt și mediu, va fi întotdeauna mai simplu să fie majorate taxele și impozitele pentru contribuabilii vizibili și ușor de executat decât să fie redusă evaziunea fiscală și ponderea economiei subterane.
