Diverse decizii luate de-a lungul anilor, la nivel național sau european, din naivitate, încăpățânare ori rea-voință, au avut un impact semnificativ asupra evoluției economice și auspra nivelului de competitivitate. Suntem în stare să învățăm din lecțiile trecutului?
Înainte de 2016, firma germană Kuka, unul dintre liderii globali în automatizări industriale, avea printre clienți producătorul chinez de aparate de aer condiționat Midea. „Midea a folosit serviciile Kuka pentru a-și eficientiza unitățile de producție, ajungând de la 24.000 la doar 800 de angajați. Însă chinezii nu s-au mulțumit cu acest rezultat, ci au înțeles cât de importantă va deveni automatizarea muncii în economia viitorului și au decis să-și extindă operațiunile și în acest domeniu”, povestește deputatul Varujan Pambuccian, cunoscut matematician și expert în IT și tehnologie.
Cei de la Midea aveau două soluții: fie să-și înființeze propria companie de automatizări de la zero, fie să preia una deja consacrată. „Au ales a doua variantă și au făcut o ofertă de prelu-are pentru Kuka. În ciuda experților care au avertizat asupra riscului prezentat de tranzacție, nu s-au găsit patru miliarde de euro nici în bugetul Germaniei, nici în cel al Uniunii Europene pentru a contracara oferta Midea și a păstra Kuka în patrimoniul european. Așa că acum fosta firmă germană este chineză, iar know-how-ul ei și tehnologiile ei de înaltă clasă au fost transferate în China”, explică Pambuccian.
Greșeli în serie
Nu a fost nici pe departe singura decizie proastă pe care au luat-o, din naivitate, zgârcenie, aroganță sau, de ce nu, chiar rea-voință, diverse autorități din Europa. În primul rând, numeroase alte branduri strategice au fost lăsate să intre în patrimoniul unor grupuri din afara continentului. De exemplu, divizia de autoturisme a Volvo este acum deținută de chinezii de la Geely, divizia de energie a Alstom este sub controlul americani-lor de la General Electric, Pirelli este controlat in-direct de investitori din China, în timp ce gigantul Thyssenkrupp Steel Europe pare la un pas de a fi achiziționat de indienii de la Jindal Steel International. Merită menționat că toate aceste entități dețin diverse tehnologii de top.
Întărirea dependenței de gazul rusesc a fost o altă eroare fundamentală a europenilor, pentru care plătim și astăzi. „Dependența energetică de Rusia este un factor negativ nu doar pentru securitatea noastră, dar și pentru economia noastră. Prețurile energiei noastre nu pot fi dictate de un vecin ostil. Așa că să fie foarte clar: epoca combustibililor fosili rusești în Europa se apropie de final și orice încercare de a reveni la situația anterioară ar fi o greșeală de proporții istorice”, spunea recent șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
Bruxelles-ul a început să admită și că birocrația excesivă și fragmentarea pieței interne nu sunt tocmai bune pentru competitivitatea economiei continen-tale. Sunt tot mai multe voci care critică UE pentru că nu a reușit să transforme performanțele sectorului de cercetare și inovație în produse viabile din punct de vedere economic. Diversitatea reglementărilor și lipsa capitalului de risc împiedică extinderea firmelor europene, determinând mutarea tehnologiei și a companiilor în SUA sau China, consolidând o așa-numită „capcană a tehnologiei de mijloc”.
Lupta pentru energie
O altă modalitate prin care unii euro-peni și-au creat singuri probleme pe care acum încearcă din răsputeri să le rezolve este abandonarea sau respingerea energiei nucleare, considerată de unii ca fiind mult prea periculoasă față de beneficiile pe care le oferă. Germania a fost lidera țărilor care au adoptat o astfel de poziție, în 2023 cel mai mare stat din UE închizând ultimul reactor nuclear încă operațional. Nemților li se adaugă vecinii din Austria și Danemarca (ambele având de mulți ani o politică strictă anti-energie atomică), dar și state precum Italia (care a organizat în 2011, după dezastrul de la Fukushi-ma, un referendum prin care s-a votat menținerea status quo-ului, respectiv fără centrale nucleare) sau Spania (care a anunțat planuri de renunțare treptată la reactoarele pe care le operează în prezent). În total, 14 state din Uniunea Europeană nu au centrale atomice și au, în general, o poziție adversă sau cel puțin ezitantă față de acestea.
Ultimii ani, în care dependența energetică a Europei de state și regiuni impre-dictibile, cum ar fi Rusia ori zona Gol-fului Persic, a devenit din ce în ce mai vizibilă și mai periculoasă pentru economia continentului, au adus și unele schimbări în atitudinea față de energia nucleară. Katherina Reiche, ministrul german al economiei și energiei, spunea recent, la o conferință organizată în Statele Unite, că eliminarea acesteia a fost „o mare greșeală” și a arătat că economia Germaniei simte lipsa celor 20 GW de electricitate pe care îi produceau, „fără emisii de carbon”, cele 17 reactoare pe care le avea țara. „Nu înseamnă că renunțăm la țintele de sustenabilitate, dar este vorba de echilibru – accesibilitatea și securitatea energetică trebuie să fie pe primul loc. Ne-am concentrat pe protecția naturii și am subestimat accesibilitatea – este o greșeală pe care o vom corecta”, a explicat ea.
La rândul lor, belgienii au corectat o lege din 2003 și au decis să prelungească durata de viață a centralelor atomice, suedezii au schimbat și ei legea veche de 40 de ani prin care s-a decis abandonarea tehnologiei nucleare, iar olandezii plănuiesc să construiască două noi centrale de acest gen până în 2035.
Nu ne lăsăm mai prejos
Decizii proaste s-au luat cu ghiotura și în România ultimelor decenii. În anii ’90 a fost blocarea sub diverse motive a privatizărilor (când au fost respinse investiții propuse de unele nume celebre, cum ar fi New Holland la Semănătoarea), urmată de efectuarea unor privatizări cel puțin controversate, marcate de acuzații de corupție, interese politice sau prețuri subevaluate. Asta a făcut ca o bună parte a fabricilor comuniste (unele dintre ele total depășite tehnologic, dar altele încă viabile cu investițiile și managementul potrivit) să încapă pe mâna unor entități dubioase și să ajungă în scurt timp să-și închidă porțile și să fie vândute pe bucăți, drept fier vechi.
Tărăgănarea pentru mulți ani (de multe ori din cauză de incompetență sau de le-gislație ineficientă) sau blocarea intențio-nată a unor investiții publice fundamentale (cum ar fi autostrăzile A0, Sibiu-Pitești sau Comarnic-Brașov) a jucat și ea un rol în strategia de a ne da cu stângul în dreptul. Cum a făcut-o și dirijarea banilor publici (inclusiv a unor sume importante, cum ar fi cea obținută din privatizarea BCR sau cele din fondul de rezervă al premie-rului) spre investiții fără impact economic (de exemplu, stadioane și săli polivalente moderne în orașe fără activitate sportivă remarcabilă) sau, pur și simplu, spre creș-terea pensiilor și salariilor.
Ceea ce ar conta acum cu adevărat ar fi dacă
am reuși cu toții să învățăm din erorile trecutului. Dacă la nivelul UE pare că lecțiile au fost utile și că sunt șanse ca lucrurile să se îndrepte măcar parțial în direcția cea bună, la nivelul României pare că suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli. Și să experimentăm periodic consecințele negative ale măsurilor populiste, combina-tecuunamestecpersistentdecorupțieși incompetență.
