Greva generală a angajaților din Educație a generat diferite reacții în rândul părinților. Chiar dacă sunt mulți părinți care susțin cererea profesorilor de a fi mai bine plătiți, astfel încât profesioniștii să fie motivați să vină la catedră, sunt alții care se simt afectați personal de situație.
Iată câteva dintre tipurile de comentarii ale părinților pe rețelele de socializare: “Nu sunt bani la buget”, “Nici nu merită mai mult, la cât de jos a ajuns învățământul românesc din cauza lor. Plus că au atâtea vacanțe pe an”, “Plata profesorilor trebuie făcută în funcție de performanță”, “Profesorii nu sunt solidari între ei”, “Cei care suferă sunt copiii”, “Nu se gândesc la părinții care nu au cu cine să-și lase copiii”.
Desigur, disconfortul creat de greva profesorilor desfășurată fix la finalul anului școlar este incontestabil. Cu atât mai mult pentru părinții care nu au cu cine să-și lase copiii cât timp sunt la serviciu și pentru elevii din anii terminali.
Totuși, este foarte important să facem diferența între nevoile profesorilor, pe de o parte, și nevoile părinților și ale elevilor, pe de altă parte. Și să le abordăm separat, cât mai obiectiv și cu maturitate.
Teoretic, sună bine. Însă, practic, comentarii de genul celor de mai sus curg cu și mai multă furie pe măsură ce zilele de grevă se înmulțesc, stresul apropierii examenelor crește și se întrezărește posibilitatea de prelungire a anului școlar, anulând vacanțele deja plătite, poate cu mult efort, ale unor familii. În esență, între cadrele didactice și părinți este o relație. Propun să privim acțiunile și reacțiile care se manifestă în cadrul acestei relații interumane.
Atunci când oamenii nu și-au parcurs până la capăt procesul de maturizare emoțională, regăsindu-se, de la începutul vieții, în relații cu un grad mai mare sau mai mic de toxicitate, de regulă, ei nu își asumă emoțiile, luând personal comportamentul celorlalți oameni, și nu au sentimentul clar al limitelor, în sensul de până unde pot interveni în viața altcuiva și până unde este în regulă să permită altora să intervină în viața lor.
În aceste condiții, unele persoane simt că binele lor depinde de acțiunile altor oameni. Din acest motiv, se simt jignite, respinse, desconsiderate sau chiar anulate în urma unor acțiuni ale altor oameni care nu au deloc această intenție, nevoia lor fiind să-și asigure propriul bine care ar fi anulat dacă ar răspunde conform așteptărilor celorlalți. Dacă l-ar pune în cuvinte, mesajul de bază ascuns ar fi: “Ca să fiu eu bine, tu trebuie să te comporți, să simți și să gândești într-un anumit fel. Vreau să faci asta pentru mine, chiar dacă te simți rău și te negi pe tine. Pentru că binele meu este mai important decât binele tău.” Și atunci apar manifestări emoționale puternice, manipularea și șantajul pentru a controla sursa de bine.
Așa arată lucrurile într-o relație dintre două persoane imature emoțional. Când există maturitate emoțională, oamenii sunt conștienți de firescul nevoii fiecăruia de a-și asigura binele individual, căutând împreună o cale de mijloc pentru a respecta binele comun. Aceste persoane știu că, pentru o relație benefică și împlinitoare, e necesar a fi respectat binele individual al fiecărui partener, chiar dacă uneori e inconfortabil. Și că binele meu nu înseamnă în mod necesar răul tău, decât dacă vrei să-l percepi așa. Putem face lucrurile pentru noi, fără să fie împotriva altora.
Așadar, dintr-o perspectivă matură, putem înțelege că profesorii luptă pentru binele lor, pentru salarii mai motivante și pentru condiții de muncă mai bune, fără ca asta să însemne că o fac împotriva noastră.
