Oana Camelia Șerban: Cu câte reforme educaționale am avut în ultimele două decenii, nivelul de analfabetism funcțional este dureros și suprarealist

O reformă educațională profundă în România nu poate fi limitată la schimbări administrative, susține Oana Camelia Șerban, lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Ea arată că, în ciuda zecilor de reforme care au avut loc în ultimele două decenii, România continuă să se confrunte cu analfabetism funcțional, abandon școlar și o lipsă acută de respect pentru cunoaștere. O reformă autentică ar trebui să înceapă cu o schimbare de mentalități, în care educația să fie apreciată nu doar ca o formă de formare intelectuală, ci și ca un instrument de dezvoltare socială și economică, mai explică Oana Camelia Șerban.

Income: Este nevoie de o reformă în educație?

Oana Camelia Șerban: România este țara în care noțiunea de reformă educațională este cea mai abuzată. E fetișul oricărui ministru, eșecul oricărui partid și boala întregului sistem social. Și asta pentru că în România educația este decuplată, în mentalitatea colectivă, de eficiența economică. Am devenit țara în care a învăța e un proces incompatibil cu „a face bani” în viziunea multor părinți, în care a face studii superioare după reforma Bologna înseamnă, uneori, „a pierde timp din viață”. Ați mai auzit narațiunile acestea în alte state? Nimeni nu privește investiția în educație ca pe o cale de a susține cel puțin un middle class mai amplu și stabil, care să fie și un bazin de recrutare pentru forță de muncă educată. Pentru o țară cu câte reforme educaționale am avut în ultimele două decenii, nivelul de analfabetism funcțional este dureros și suprarealist. Vrem elevi care să nu simtă presiunea de a asimila informație; studenți care să dețină competențe, dar nu cunoaștere; profesori care să facă performanță într-un sistem subfinanțat și fără resurse. Elevii sunt îndoctrinați să scrie referate, fără a li se explica ce înseamnă onestitatea intelectuală, îngurgitarea fără gândire critică a conținuturilor disponibile pe internet sau ce presupune să răspunzi creativ la o sarcină de lucru. Din păcate, mediul preuniversitar, nu integral, dar în proporție copleșitoare, cultivă reflexe de mici plagiatori și un respect tot mai scăzut pentru munca celuilalt. Mediul universitar confruntă studenți care sunt victime ale inegalităților sociale. Lupta pentru supraviețuire începe prin acrobația vitală dintre job și participarea la cursuri. Căminele universitare încă nu trec proba civilizației: grupuri sanitare individuale în camere. Avem reforme pentru a combate toate aceste mecanisme? Avem mai degrabă procese de intenții, legislative, care niciodată nu sunt consumate până la capăt. Analfabetism în mediul preuniversitar, abandon în mediul universitar, și totuși avem un titlu de glorie din reforme. Interesul pentru cunoaștere în România este scăzut, pentru că formele fără fond și-au spus cuvântul. Am implementat profilul absolventului din documentele UE, dar nu ne-am pus problema dacă e un instrument infailibil sau dacă există o masă educabilă ale cărei nevoi să fie compensate de acest profil, care nu e altceva decât portretul robot al unui cetățean european pe care nimeni nu îl suspectează că pică la testele PISA. Avem olimpici self-made, prin inteligența și munca lor, și efortul profesorilor, dar ei nu  sunt (integral) produsul sistemului educațional. Cu atât mai puțin nu sunt prima pagină a ziarelor și revistelor. Ce scor de audiență produce un student olimpic într-o societate în care Insula iubirii, nu a cunoașterii, face senzație? Cine are nevoie de geniile nevăzute într-o societate? Cum îi păstrăm pe performerii despre care nu spunem nimic, decât atunci când ne lipsesc, pentru că se autoexilează în țări în care cunoașterea lor e convertită în capital economic valoros? În primul rând, ne trebuie o reformă a mentalităților, adică ceva ce maculatura de la minister și ordonanțele de urgență nu vor rezolva. Cea mai dură reformă este educarea mentalităților în timp, deci generațional, ca ignoranța și pesimismul să fie înlocuite de implicare socială și educație, proces care începe acasă, în sânul familiei. Avem nevoie de părinți care să nu se erijeze în profesori, de școli imune la politizare, și de o clasă profesorală în care cei care au luat cele mai mici note la titularizare să nu fie remunerați ca cei care sunt profesori excepționali. O țară în care salarizarea decentă să fie și a asistentului și a lectorului universitar, nu doar a profesorului care ajunge la vârsta pensionării. O reformă socială și culturală care să premeargă celei educaționale, pentru a avea o Românie în care fiecare face doar ceea ce se pricepe, nu și treaba celuilalt, într-un amatorism desăvârșit. Îmi pare rău să o spun, dar trăim prea mult heirupism birocratic în reforme și prea mult laissez-faire în practica educațională. Spuneți-mi ce reformă educațională poate fi aceea care să îți garanteze că nu te vei simți umilit dacă vei alege să rămâi în România? Ce reformă va face ca vecinul tău, colegul tău, ba chiar profesorul tău, să nu vadă faptul că ești absolventul unei facultăți din România, nu din străinătate, ca pe un handicap? Ce reformă educațională va convinge societatea că nu e nevoie să îți părăsești țara ca să meriți să rămâi în ea mai târziu? Ce reformă va convinge profesorii universitari că nu poți să faci performanță și la catedră, și la biroul de sector din partidul politic la care aderi din oportunism, nu din convingere ideologică? Ce reformă va face lumea să înțeleagă că cei care predau fără să facă cercetare nu sunt mai puțin maligni decât cei care sunt cercetători și vor posturi de profesori, fără vocația și știința predării? Ce reformă îl va determina pe universitarul colecționar de funcții publice, executive, simultane, în cât mai multe instituții, să înțeleagă măsura ridicolului în care se află și faptul că nu poate produce randament conducând două, trei sau patru organizații de educație și cercetare?

Niciuna, pentru că mentalitățile se cultivă și se educă altfel decât prin OUG-uri. Dar când studenții fac cercetare cu materiale piratate, și când profesorii fac piraterie împinși de precaritatea resurselor din cercetare; când elevii care susțin bacalaureatul se împart între adolescenți surmenați de meditații și analfabeți funcționali; când managementul școlar e o mișcare pe tabla de șah a partidului, ce reformă credeți că ne trebuie, alta decât majorarea finanțării sistemului educațional, reevaluarea cadrelor didactice, titulare sau nu, și revizuirea programelor de studii? Avem elevi relativ educați, dar nu pentru examene; studenți relativ pregătiți, dar nu pentru piața muncii; profesori titulari, care după ce își confirmă poziția, cad pradă dezinteresului total și cred că educația continuă e cea mai bună glumă din cariera lor didactică. Sunt sceptică referitor la succesul vreunei reforme educaționale, pentru că nu există nicio continuitate între măsurile legislative propuse pentru acest sistem în ultimii douăzeci de ani. Fiecare ministru o ia de la capăt, ca și când nu a existat nimeni înaintea lui. După metoda șantierului meșterului Manole, reforma e doar un nou clișeu mioritic. Ca procesul de reformă să fie unul transparent, ar trebui să existe consultări largi, susținute, cu actorii procesului educațional și membrii societății civile. Însă aceste consultări se fac după un protocol pompieristic, cu „insideri” și privilegiați, care nu au o voce critică, dar care sunt gata să fie yes-meni atunci când sunt convocați. Ultima dată când i-am explicat unui secretar de stat în fața ministrului Educației, la o consultare publică, faptul că e strigător la cer să accepți că un absolvent de Arme și Muniții poate preda Filosofie, doar pentru că preocupările lui intră, după niște criterii absurde, în aria „Om și societate”, mi s-a spus, citez, „trebuie să fim pasionați, nu pasionali în discurs”. Atât a putut înțelege. Personajul e un profesor de matematică, unul care nu a avut curajul să răspundă la întrebarea: ce Românie educată și normală ar fi cea în care un profesor de Filosofie ar preda matematică, doar pentru că se pricepe la Descartes?

Income: Care este sistemul de învățământ care vi se pare cel mai bun, drept model de urmat? Unde avem cele mai mari probleme?

Oana Camelia Șerban: Nu avem o lume ideală, doar perfectibilă. În gimnaziu, marea problemă este analfabetismul funcțional și faptul că educația culturală nu e o prioritate. Înainte de a educa un cetățean al unei democrații participative, trebuie să educi un om civilizat, un individ în relație cu alții, gata să îmbrățișeze norme și convenții sociale, să respecte diversitatea culturală, religioasă etc. Educația culturală în gimnaziu e o cenușăreasă. Priviți la ce se întâmplă în Japonia: educația timpurie e folosită ca să creeze o identitate, un sentiment de apartenență și mecanisme de solidaritate comunitară. Pentru noi, copilul educat e cel care are 10 pe linie la toate materiile. Nu cel care are 10 la ce e bun, note de trecere la obiectele care nu se pliază neapărat pe interesele și competențele lui, dar care e un actor comunitar empatic și un individ care înțelege că e o parte a unui mecanism social mai amplu.

În liceu, marea provocare e să reziști la îndoctrinare. Să nu memorezi fără să înțelegi ceva. De ce ne surprinde că avem un nivel de plagiat dureros, dacă elevii sunt formați să citeze fără să citească? Și sistemul de meditații e lecția unei declinări de responsabilitate: de ce trebuie să compenseze mecanismele private de învățare ceea ce educația publică ar trebui să facă? De ce elevul e educat să știe că în altă parte decât la școală va găsi resursele pentru promovarea examenelor? El este adultul de mâine care nu va critica disfuncționalitatea sistemului, ci va căuta mecanisme prin care poate cumpăra lucrurile sau cunoștințele de care societatea îl privează. Sănătos, nu? În rest, sancționarea creativității e o carență implicită a examenului de maturitate. În România, sacrificăm gândirea critică pentru copy-paste-ul referatelor predate la final de semestru, în Franța, bacalaureatul include probă obligatorie la Filosofie. „Libertate, egalitate, fraternitate” nu e doar un slogan revoluționar: e rezultatul educării valorilor unor absolvenți pe care Franța se poate baza ca indivizi reflexivi.

În universități, nimeni nu pleacă de la ideale înalte ale performanței, ci de la nevoi traduse într-un limbaj barbar: finanțare per capita, de pildă. Recrutează câți candidați sunt necesari pentru ocuparea locurilor la buget, nu câți candidați merită să fie studenți. Cercetătorul bun e cel citat, colegul bun e cel care dă calificative mari la evaluarea colegială, gradația de merit se dă prin rotație, nu pentru rezultate. Asistentului i se spune că are toată viața înainte să fie plătit decent, profesorului pensionat că nu mai e de folos nimănui cu toată expertiza și experiența lui. Sistemul universitar va fi falimentar câtă vreme profesorii vor veni cu bani de acasă pentru cercetare și predare. Multe dintre cadrele didactice lucrează la minima rezistență: din cauza asta sunt alergică la standardele minimale, pentru că deși în mod obiectiv sunt necesare pentru a putea cuantifica prestația anuală a unui profesor, în mod subiectiv ele trădează o mentalitate în care faci numai cât se cere. Echipele pentru proiectele de cercetare nu se mai fac neapărat după expertiza indivizilor, ci după criterii care falsifică performanța: paritatea de gen eclipsează uneori profilul științific, numărul cercetătorilor care ar putea lucra împreună într-o formulă ideală e redus pentru ca bugetul proiectului să acopere salarii mai mari, pentru un număr mai mic de experți. Formalismul bate competența, iar mentalitatea prin care faci totul „la costuri cât mai mici” sabotează orice standard de excelență. Birocrația sufocă tot mai mult: profesorii completează „o dare de seamă”, un raport, la finalul fiecărei luni, pentru a explica de ce munca prestată are legătură cu domeniul în care au primit titlul de doctor, pentru ca alocarea sporului să fie justificată. Asta numește cineva România educată? Cea în care am multiplicat birocrația inutilă și în care totul se face cu declarație pe proprie răspundere?

Income: Ce ar mai trebui făcut pentru a avea un sistem de educație performant?

Oana Camelia Șerban: Cel mai bun sistem de educație e cel în care creativitatea și libertatea indivizilor sunt stimulate fără rabat de la cunoaștere. În care „a ști că” și „a ști cum” reprezintă coordonate egale ale proiectării actului educațional. În care individul nu consideră inutil să aibă o cultură generală și o formă de cunoaștere care oricând ar putea fi compensată de un simplu click pe internet. Am spus-o și cu alte ocazii și insist asupra acestui fapt: noi în acest moment avem societăți bazate pe informație, nu pe cunoaștere. Sistemul educațional ideal e cel în care înveți să convertești informația în cunoaștere, și în care demitizezi ideea că unele facultăți îți oferă profesii bănoase în vreme ce altele produc „șomeri”. Probleme noastre sunt de igienă mentală și culturală. Priviți în jurul dvs., într-o capitală europeană, precum Bucureștiul, câte librării sunt în fiecare cartier și câte case de pariuri? Numărul de case de pariuri bate până când și numărul de farmacii. Eu când văd trei case de pariuri într-o intersecție înțeleg că numărul lor reflectă transformarea inculturii comunităților respective într-o afacere profitabilă pentru niște indivizi care încurajează specula, nu munca. Iar asta a devenit un sport național. Într-o țară de gambleri ca a noastră, marele pariu e să convingi lumea că are nevoie de educație.

Interesul pentru educație a scăzut și pentru că România a creat un sistem social în care lipsa de cunoaștere e remunerată, în care cel educat e plătit mai prost decât cel needucat, și în care meritocrația nu se aplică. În educație, cei mai buni, fie profesori, fie educabili, rezistă printr-un maxim de altruism și un minim de gratitudine. Când sistemul social și economic nu vor mai recompensa necunoașterea, abia atunci, nivelul de educație va fi constrângerea aplicată perseverenței economice.