Numeroase comunități rurale din România au ajuns să aibă o populație mai mare decât a multor orașe. Explozia demografică nu a adus, întotdeauna, și o evoluție pe măsură în zona economică sau în ceea ce privește infrastructura.
Într-o țară în declin demografic accentuat, câteva zeci de comune au reușit performanța de a-și crește populația într-un ritm accentuat, depășind, astfel, cele mai multe orașe mici. Unele dintre ele, precum Florești de lângă Cluj (care avea conform recensământului din 2022 aproape 53.000 de locuitori) sau Chiajna de lângă București (peste 43.000 de locuitori potrivit aceleiași surse), aveau populația mai mare decât sau cel puțin comparabilă cu a unor reședințe de județ, precum Miercurea Ciuc, Slobozia, Alexandria sau Sfântu Gheorghe.
În total, există în România aproape 50 de comune cu mai mult de 10.000 de locuitori, iar în top se mai numără Miroslava (Iași), cu 28.500 de locuitori, Giroc și Dumbrăvița (ambele din Timiș), cu 22.200, respectiv 20.000 de locuitori, Șelimbăr (Sibiu, 17.500), Ciurea (Iași) și Apahida (Cluj), cu 17.200 fiecare, Dobroești (Ilfov), Valu lui Traian (Constanța) și Moșnița Nouă (Timiș), fiecare între 16.000 și 17.000 de locuitori.
Trebuie spus că evoluția demografică în rândul acestora a variat semnificativ, cel mai adesea în funcție de localizarea lor. Astfel, în cazul celor situate în aproprierea unor orașe mari s-au înregistrat de cele mai multe ori creșteri, în multe cazuri de-a dreptul spectaculoase. Față de recensământul din 2011, cel din 2022 (care are ca dată de referință 1 decembrie 2021) a descoperit că populația a crescut de aproape 4,4 ori în Chiajna, de patru ori în Dumbrăvița lângă Timișoara, de 3,5 ori în Florești, de 3,3 ori în Giroc (Timiș) și Berceni (Ilfov) și de vreo trei ori în Valea Lupului (Iași) și Moșnița Nouă (Timiș).
Nu la fel au evoluat comunele mari situate la distanță ceva mai mare de centre urbane, unele dintre ele crescând nesemnificativ între cele două recensăminte, altele stagnând sau chiar scăzând din punct de vedere al populației. De exemplu, Belcești (Iași), Săbăoani (Neamț), Tomești (Iași), Matca (Galați) și Dofteana (Bacău) au pierdut fiecare între 8% și 14% din locuitori între 2011 și 2021.
Avantaje incontestabile
Comunele care au ajuns să funcționeze ca suburbie a unuia dintre orașele importante (și unde, așadar, și structura populației este mai apropiată de cea urbană din punct de vedere al vârstei, veniturilor și intereselor) au asistat la o dezvoltare semnificativă, mai ales în zona privată. „Avem supermarketuri și hipermarketuri, restaurante și cafenele, săli de evenimente, săli de fitness și piscine, birouri notariale sau de avocați, creșe, grădinițe și școli particulare. Iar la numai 200 de metri de limita comunei, în București, avem un parc comercial unde găsești aproape orice ai nevoie”, se mândrește Ramona, unul dintre cei peste 40.000 de locuitori din Chiajna.
Andreea din Dumbrăvița enumeră, la rândul ei, aspectele pozitive ale locuirii în comuna situată la intrarea în Timișoara: „Unii din prietenii mei râd de mine și spun că stau la țară, dar de fapt avem aici tot confortul urban, cum ar fi străzi asfaltate sau rețele de utilități, dar și mult mai multă liniște și aer curat decât la oraș. Plus că găsești în Dumbrăvița cam tot ce găsești și la ei – supermarketuri, restaurante (avem chiar și McDonald’s), locuri unde să faci sport, parc, sală polivalentă.” Femeia spune că și din punct de vedere al accesului nu sunt probleme deosebite. „La orele de vârf e într-adevăr mai aglomerat să mergi spre Timișoara, dar în afara lor ajungi în centrul orașului în 15 minute cu mașina. În plus, în trei minute ești la centură și în șapte minute ajungi la autostradă, ceea ce e un mare avantaj pentru mobilitate”, explică ea.
Jumătatea goală
Succesul lăsat de capul lui vine, din păcate, și cu o serie de probleme. În multe din comunele care au explodat în ultimele două decenii autoritățile nu au reușit să facă un plan clar de dezvoltare sau, dacă l-au avut, nu l-au respectat. În plus, în foarte multe cazuri primăriile nu au reușit să țină pasul cu ritmul de creștere a suprafeței construite și a populației. Din această cauză găsim astăzi comune mari și foarte mari cu străzi pe care de-abia încap două mașini una pe lângă cealaltă, cu zeci și sute de blocuri ridicate unele lângă altele fără a avea suficiente locuri de parcare sau spații verzi, cu zone întregi fără asfalt ori rețele de apă și canalizare sau cu instituții de învățământ subdimensionate.
„E aglomerat, e foarte aglomerat. Mai ales dimineața și seara este un coșmar să ieși din Chiajna, respectiv să te întorci acasă. Asta pentru că cei mai mulți oameni lucrează în București și o parte din copii învață de asemenea în Capitală, având în vedere că nu e loc pentru toți în școlile din comună”, spune Ramona, căreia naveta până în zona Grozăvești îi mănâncă uneori și două ore și jumătate pe zi dus-întors. Într-adevăr, o mare parte din trafic este cauzat de faptul că în majoritatea comunelor (și orașelor) lipite de Capitală, dar și în cazul celor adiacente altor orașe mari, precum Cluj Napoca, Timișoara ori Iași, nu sunt destule școli pentru toți copiii (sau respectivele școli sunt percepute de mulți ca având un nivel mai scăzut decât cele din metropolă). „Așa că foarte mulți părinți își pun copiii în mașină și pleacă cu ei spre școală cale de câțiva kilometri, urmând să îi preia la finalul programului. Asta face ca la orele de vârf pe șoseaua dintre comună și București să fie practic o coadă nesfârșită”, se plânge Alin Popescu, care se descrie drept „unul dintre miile de fraieri care și-au cumpărat o casă în comuna Berceni”.
Cum ar putea fi reduse ambuteiajele? Unii ar spune că prin construcția unor șosele noi, dar de fapt soluția ar fi să se investească în unități de învățământ moderne și să apară mai multe locuri de muncă chiar în suburbii, astfel încât necesitatea de a face naveta spre orașul învecinat să scadă. Nu în ultimul rând, ar trebui să apară alternative viabile de transport (cum ar fi metrou sau mijloace de transport de suprafață cu cale separată).
Provocări și rezolvări
Emil Drăghici, președintele Asociației Comunelor din România (ACOR), crede și el că principala provocare pentru comunele care s-au dezvoltat accelerat este configurarea unui plan de urbanism general (PUG) gândit pentru condițiile viitoare, nu pentru cele existente. Și, evident, respectarea lui fără derogări și excepții. „Astfel se pot evita situații, din păcate prea des întâlnite în jurul marilor orașe, unde suburbiile au o rețea stradală mult subdimensionată (formată în mare parte din străzi foarte înguste)”, explică el.
Președintele ACOR consideră că o a doua mare încercare pentru autoritățile locale din astfel de comune este configurarea unui aparat administrativ eficient și adaptat la realitate. Nu în ultimul rând, este foarte important pentru primăriile din localitățile care au trecut sau încă trec printr-o explozie demografică să țină pasul din punct de vedere al extinderii și dezvoltării rețelelor edilitare sau a serviciilor publice, mai ales în zona educațională și de transport în comun. „Asta nu se întâmplă, din păcate, întotdeauna, mai ales că totul depinde, până la urmă, de relația cu autoritățile județene și centrale și de alocările bugetare de acolo. Și, pe lângă faptul că astfel de legături depind de multe ori de relații interumane, nici autoritățile guvernamentale nu sunt tocmai un model de eficiență și predictibilitate în ceea ce privește aprobarea și finanțarea proiectelor locale”, spune Drăghici. El crede, totuși, că, în ciuda aspectelor mai puțin plăcute menționate mai sus, s-au făcut unii pași în direcția cea bună. ”De exemplu, am reușit să impunem prin lege ca PUG-urile să nu se mai modifice atât de des și pe criterii atât de subiective”, dezvăluie el. Asta în timp ce în destule locuri din țară utilitățile publice sau transportul în comun sunt tot mai des dezvoltate și operate de asociații de comune și orașe, ceea ce le oferă mai multă putere de negociere și finanțare, dar și o abordare mai unitară și mai predictibilă.