În unul din numerele anterioare ale revistei, am analizat transferul de active ca și metodă de reorganizare și de restructurare a afacerilor. În cele ce urmează, voi încerca o abordare tot din această perspectivă, dar raportat la procedura de divizare parțială.
Referitor la procedura de divizare, deși procesul în sine poate urmări mai multe obiective, de cele mai multe ori acesta are drept scop principal separarea activităților economice cu un profil distinct, fiind vorba nu de o divizare totală (care ar presupune desființarea firmei divizate), ci de o divizare parțială (în urma căreia firma divizată rămâne activă, urmând să desfășoare celelalte activități care nu au făcut obiectul procedurii de divizare), sub forma juridică a unei desprinderi în interesul acționarilor, prin raportare la prevederile din Legea societăților comerciale nr. 31 / 1990, cu modificările și completările ulterioare.
Din punct de vedere fiscal, în cadrul procesului de divizare parțială, relevanța fiscală și potențialele riscuri fiscale care pot fi incidente în cauza decurg, în pricipal, din identificarea activelor și, în contrapartidă, a pasivelor aferente acestora și în legătură directă de cauzalitate cu linia de business (ramura de activitate) pe care o transferăm. Pornind de la premisa că se urmărește transferul unei ramuri de activitate în urma procesului de divizare parțială, este de reținut faptul că divizarea parțială este neutră nu numai la nivel de TVA, ci – spre deosebire de transferul de active – și la nivelul impozitului pe profit.
Din punct de vedere al documentelor justificative care se cer a fi întocmite în cauză, unul din elementele esențiale ale procesului de divizare parțială este reprezentat de proiectul de divizare parțială, deoarece întocmirea corectă și completă a acestuia este esențială pentru aprobarea efectivă a procedurii în sine. Astfel, este obligatoriu ca acesta să cuprindă câteva elementele minimale apreciate de mine ca fiind relevante în acest sens, cum ar fi (enumerarea acestora este una exemplificativă și nu limitativă):
- temeiul legal al divizării parțiale, cu enumerarea textelor de lege în baza cărora are loc procedura de divizare parțială
- fundamentarea economică a divizării parțiale, o secțiune relevantă și în cuprinsul căreia trebuie justificat faptul că ramura de activitate supusă procedurii implică abordări economice diferite în raport de celelalte categorii de activități, în sensul că tipul activelor și al pasivelor pe care le generează, cât și cerințele de management și perspectiva de evoluție pe termen mediu și lung sunt diferite, fapt care atrage de la sine o abordare distinctă a business-ului respectiv
- modalitatea și condițiile divizării parțiale, cu menționarea activităților care vor fi derulate în continuare de societatea divizată, cât și a activităților care urmează a fi derulate de societatea beneficiară a divizării parțiale, inclusiv descrierea și repartizarea exactă a activelor și a pasivelor care urmează a fi transferate societății beneficiare
- data de referință a situațiilor financiare supuse divizării parțiale
- data de la care tranzacțiile societății divizate, aferente ramurii divizate prin desprindere, sunt considerate din punct de vedere contabil și fiscal ca aparținând societății beneficiare
- stabilirea datei privind repartizarea și încetarea contractelor și transferul – după caz – al proprietății asupra bunurilor imobile, din perspectivă juridică, dar prin raportare la data contabilă și respectiv cea efectivă a desprinderii (divizării parțiale)
- menționarea altor aspecte de interes privind divizarea parțială – cum ar fi stabilirea protocolului de predare – primire privind activele și pasivele care se transferă (inclusiv documentele justificative aferente în cauză), dar și precizarea altor mențiuni utile, ca – spre exemplu și după caz – menținerea de către societatea divizată a sediului său social, a obiectului său principal de activitate, a sistemului de administrare etc.
Din punct de vedere logistic, procedura de divizare parțială este – cel puțin, în opinia mea – una destul de greoaie și care implică un timp destul de îndelungat pentru finalizarea acesteia, având în vedere perioada de auditare (după caz), de întocmire a proiectului de divizare parțială, de publicare, de opoziție și, în final, de aprobare pe fond a procedurii. Acesta este, de altfel, și principalul dezavantaj al procedurii de divizare parțială în raport cu procedura de transfer de active (de business), care este mai simplă și cu un orizont de timp mult mai redus pentru realizarea acesteia. Pe de altă parte, într-o analiză comparativă obiectivă, nu putem să nu punem în balanță faptul că divizarea parțială nu are impact la nivel de cash flow, deoarece – spre deosebire de procedura de transfer de business – nu implică plata unui preț efectiv al tranzacției respective.
Cele expuse anterior reprezintă o opinie personală, în raport de înțelegerea mea a textelor de lege, fiecare dintre dvs. urmând însă să aplice propriile raționamente fiscale pe care le apreciază necesare în această direcție. Fiecare dintre cele două metode de reorganizare și de restructurare a afacerilor (divizarea parțială și transferul de active) are plusurile și minusurile sale și doar o analiză exhaustivă și obiectivă a tuturor particularităților specifice fiecărui caz concret în parte poate conduce la adoptarea unei soluții eficiente.
