După publicarea datelor preliminare privind execuția bugetară pe primele 3 luni ale anului 2023, au apărut numeroase controverse în spațiul public privind “gaura de la buget ” și, implicit, ratarea țintelor de deficit bugetar asumate. Pe scurt, știrea sună cam așa: ANAF a colectat la bugetul consolidat, în primle 3 luni ale anului 2023, cu 7% mai mult (în mărime nominală) decât în perioada similară a anului 2022, dar acest nivel reprezintă doar 96,6% din ținta asumată prin buget. La data la care scriu acest articol, nu fusese încă publicată execuția bugetară detaliată pe primele 3 luni ale anului 2023, această fiind așteptată în perioada imediat următoare.
În mod evident, pe fond este vorba de o scădere a veniturilor colectate la bugetul consolidat în termeni reali, având în vedere rata inflației. Putem spune că tendința de scădere este susținută și de faptul că în luna ianuarie 2023 veniturile la bugetul consolidat au înregistrat o creștere nominală undeva spre 9%, comparativ cu luna ianuarie 2022 (față de o creștere de numai 7%, dacă luăm ca baza de raportare primul trimestru). Să nu uităm însă faptul că veniturile încasate (in special) în luna ianuarie 2023 au beneficiat și de o creștere conjucturală, de pe urma impozitului pe dividende, pentru că multe firme – din dorința de a evita plata unui impozit pe dividende majorat de la 5% la 8% – au repartizat în anul 2022 dividende care au avut un termen scadent de plată privind impozitul aferent pe data de 25 ianuarie 2023 (de altfel, încasările in impozitul pe dividende au înregistrate o creștere de aproximativ 360% în luna ianuarie 2023 comparativ cu luna ianuarie 2022).
De cealaltă parte, faptul că veniturile colectate efectiv în primul trimestru din 2023 reprezintă 96,6% din nivelul previzionat prin buget cred că nu este nici pe departe o tragedie. Asta deoarece hârtia suportă orice, și mă refer aici la nivelurile prognozate în mod nerealist ale veniturilor și ale cheltuielilor prin buget, fără a mai adăuga și rata inflației în baza căreia a fost construit bugetul de anul 2023 (dacă nu greșesc, undeva până în 10%).
Pornind de la aceste considerente, constat că, în spațiul public, corul “bocitoarelor de serviciu“ s-a reactivat. Tragedie mare, “gaură la buget“, prăbușire inevitabilă, deficitul bugetar sare în aer. De ce ? Pentru că evaziunea fiscală e scăpată de sub control și mușcă nesătulă din veniturile care ar trebui să meargă la buget. Oare chiar așa să fie ? Sau e mai facil pentru clasa politică să identifice evaziunea fiscală ca scuza perfectă pentru neputința și pentru ineficiența ei de a raționaliza și de a restructura cheltuielile bugetare și, în consecință, de a oferi numai acele bunuri și servicii publice eficiente economic și cu utilitate socială ? Nu cumva este mai comod să se invoce și să se umfle artificial, declarativ dimensiunile evaziunii fiscale, ca și justificare că nu sunt duse la îndeplinire promisiunile electorale fanteziste ? Ceva de genul : v-am promis, așa e, noi chiar voiam să vă dăm, dar uite că evaziunea asta fiscală ne-a cam încurcat planurile…Și când spun asta mă refer la clasa politică in corpore, nu mă refer la un partid politic sau altul, deoarece aici consensul pare să fie deplin, de la stânga la dreapta.
Mai mult, nu numai clasa politică, ci inclusiv unii “părerologi“ din spațiul public tot aduc în discuție gap-ul de TVA. Poate că sună intereant așa, ca sintagmă, dar când mai vorbiți de gap-ul de TVA, gândiți-vă un pic cam cât a încasat statul cu titlu de TVA doar de pe urma influenței directe de pe piața energiei în trimestrul I 2022 și, implicit, a procesului inflaționist generalizat în mediul economic. Hai să fim corecți cu noi înșine: inflația a potențat colectarea veniturilor în anul 2022 și tot inflația, ca un efect de bumerang, o să le ajusteze în sens invers în anul 2023, ca urmare a erodării puterii de cumpărare și a diminuării consumului. În plus, veniturile fiscale provenind din TVA au înregistrat o creștere de 26% în decembrie 2022 față de decembrie 2021 și de numai aproximativ 2% în ianuarie 2023 față de ianuarie 2022. Atenție însă pentru că vorbim de venituri nete din TVA, adică diferența dintre TVA colectată sau brută și restituirile de TVA, în condițiile în care restituirile de TVA au fost în luna ianuarie 2023 cu aproximativ 60% mai mari decât cele din perioada similară a anului 2022. Și atunci mai vorbim de evaziune fiscală sau de gap-ul de TVA sau de o “împingere“ a rambursărilor de TVA din luna decembrie 2022 în luna ianuarie 2023, din dorința de a “poza“ încadrarea în ținta de deficit bugetar asumată pentru anul 2022 ?!? De asemenea, când comparați nivelul veniturilor trimestrului I 2023 versus 2022 luați în calcul și creșterile specifice înregistrate în perioada respectivă a anului 2022 la capitolele bugetare în care se regăsesc încasările din sectorul energetic (atât ca urmare a dereglementării pieții, cât și a suprataxării introduse în sectorul energetic).
Dacă comparăm nivelul nominal al veniturilor fiscale din trimestrul I 2023 comparativ cu anul 2022, dăm la o parte influențele conjuncturale (și de o parte și de alta), aplicăm conversia în termeni reali (prin raportare la nivelul inflației), avem în vedere în mod obiectiv și situația economică reală actuală (adică baza la care se aplică sarcina fiscală) oare la ce concluzie o să ajungem ? Că evaziunea fiscală a fost atât de mare încât a generat această “gaură la buget“ sau că suntem totuși în limitele normale ale capacității economiei reale de a genera impozite și taxe către buget ? Haideți, totuși, să nu confundăm dorința cu putința.
În mod complementar, mi se pare utilă și o analiză comparativă simplă despre ritmul de creștere al veniturilor versus cel al cheltuielilor. Au fost menținute cheltuielile la un nivel sustenabil, dar scăderea veniturilor nu mai poate acoperi aceste cheltuieli ? Nu, veniturile au crescut (e adevărat, din păcate, doar în termeni nominali), dar ritmul lor de creștere nu poate ține efectiv pasul cu ritmul de creștere al cheltuielilor… Parafrazând un celebru slogan din Piața Victoriei, nu putem noi plăti, cât pot ei cheltui.
Și atunci, nu ar fi oare mai benefic să aducem în discuție, în loc de evaziunea fiscală, risipa bugetară și utilitatea și oportunitatea cheltuielilor bugetare ? Iar rapoartele anuale ale Curții de Conturi cred că ar fi un prim pas de plecare în acest sens… Este adevărat însă că, în ultimele săptămâni, asistăm la analize de impact din ce în ce mai dese privind eficientizarea și prioritizarea cheltielilor bugetare. Dar, deocamdată, doar vorbe…Să sperăm că bunele intenții manifestate la nivel declarativ nu vor fi abandonate în urma calculelor politice privind efectele electorale ale acestor măsuri.
Tot am auzit, în ultimii ani, discursuri de genul: s-au strîns la buget 10 lei și o să facem 5 km de autostrada; dacă n-ar fi fost evaziunea fiscală și s-ar fi strâns 12 lei, așa cum am previzionat noi, puteam face 6 km de autostradă. Aș prefera în schimb să aud discursuri de genul: s-au strâns la buget 10 lei și vă mulțumim pentru efortul depus, stimați contribuabili; intenționam să facem 5 km de autostradă, dar printr-o alocare mai eficientă a cheltuielilor vom reuși să livrăm 5 km de autostradă și o creșă. Evident, am simplificat la maximum exemplificarea, dar sper că ideea de bază a ceea ce am vrut să spun este foarte clară. Să nu uităm nici faptul că împrumuturile contractate (precum și “rostogolirea“ ulterioară a acestora) cu scopul de a susține clientela politică și iluziile nevinovate ale oamenilor de rând vin întotdeauna cu un cost. Iar acest cost se vede inclusiv în execuția bugetară din primul trimestru din 2023, în care cheltuielile cu plata dobânzilor doar pe primele două luni din 2023 au înregistrat o creștere de aproximativ 60% față de perioada similară a anului 2022.
Știu că e “politically corect” să înfieram cu “simț de răspundere“ evaziunea fiscală, e în regulă. De vreo 15, 20 de ani ni se tot spune despre cât de mare și de nocivă e evaziunea fiscală. Cum eternul slogan privind toleranță zero la evaziunea fiscală este invocat cu obstinație în spațiul public, atunci de ce nu faceți ceva să o stârpiți sau măcar să o diminuați? Nu o să mai aveți ”vinovatul de serviciu” la următoarea execuție bugetară ? Și, atunci, va trebui să recunoașteți că sunt bani la buget, poate nu foarte mulți, dar nu ajung pentru că sunt prost și ineficient gestionați?
Măsurile de creștere ale colectării veniturilor curente de natură fiscală ale statului trebuie aplicate cu fermitate și cu celeritate, în mod obiectiv, uniform și echidistant, dar acestea nu trebuie identificate în niște ”găselnițe” ale fiscului, cu ajutorul cărora să se stabilească în sarcina contribuabililor sume suplimentare de plată, în baza unor texte de lege interpretabile, insuficient structurate și reglementate. Pentru că astfel ar putea să apară un sentiment de frustrare și de ostilitate față de sarcina fiscală inclusiv în cazul contribuabililor cu un comportament fiscal corect și onest față de buget. Și, în această ipoteză, nu este exclus ca fiscalitatea fanariotă să constituie un studiu de caz util pentru autoritatea publică, dar și o lecție de istorie la fel de utilă…
Ceea ce nu pot înțelege este opoziția societății românești ca o eventuală restructurare a legii de combatere a evaziunii fiscale să pună accentul pe bani și nu pe ani. Nu ar fi mai util să se urmărească, în primul rând, recuperarea prejudiciilor cauzate, într-o măsură cât mai mare ?
Foarte recent am citit în mass media că, în martie 2023, gurvernul italian a aprobat o lege prin care să se elimine riscul condamnării penale, în anumite condiții și circumstanțe, în cazul evazioniștilor care colaborează și ajung la un acord cu autoritățile și plătesc sumele aferente în cauză. Și parcă Italia e tot în UE și are o tradiție în ale democrației și ale statului de drept încă de pe vremea imperiului roman…Știu, putem fi “prețioși“ și să spunem că Italia nu e un bun exemplu pentru noi, că noi tindem spre exemplul țărilor nordice și alte lozinci de acest gen. Dar, până una alta, Italia e una dintre principalele destinații (dacă nu cumva chiar principala) în care românii se duc să muncească, în căutarea unei vieți mai bune…
Modificările succesive aduse formei inițiale ale Legii nr. 241 / 2005, privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, mai ales la nivelul formei și condițiilor de aplicare ale clauzelor de nepedepsire și / sau de reducere ale pedepselor (am aici în vedere, în special, prevederile Legii nr. 55 / 2021 și ale OUG nr. 130 / 2021), au fost destul de numeroase încât să justifice, la momentul actual, o nouă lege în acest sens. Una care să instituie un “moment zero“ și care astfel să conțină o componentă semnificativă inclusiv de amnistie (nu pe linie fiscală, ci pe cea privind răspunderea penală). Spre exemplu, denunțarea unilaterală a faptelor de evaziune fiscală, din proprie inițiativă și înainte ca organele fiscale să înceapă verificări de orice fel (fie ele și preliminarii) ar trebuie să conducă la exonerarea de răspunderea penală, în anumite condiții, dar indiferent de valoarea prejudiciului (pentru că, la urma urmei, trebuie să depășim psihologic raportarea la cele doua praguri valorice vehiculate de 50.000 respectiv de 100.000 euro echivalent lei, în jurul cărora ne tot învărtim de câțiva ani încoace). Pentru a stimula producerea efectelor, această prevedere ar putea avea, de exemplu, o aplicabilitate limitată în timp (cum ar fi un termen de maxim un an de la intrarea sa în vigoare) și trebuie să fie condiționată de achitarea integrală a prejudicului și a unei componente penalizatoare accesorii, în termen de maxim 15 zile de la declararea benevolă a sumelor sustrase de la declararea fiscală prin mecanismul evaziunii fiscale, dar – repet – fără a ne mai raporta la plafonarea valorică de 100.000 euro a prejudiciului. Pentru că timpul trece încet, dar sigur și prescripția produce efecte…
Sigur, o astfel de inițiativă legislativă comportă o analiză foarte detaliată a aspectelor sale tehnice (în special, din perspectiva dimensionării nivelului componentei penalizatoare accesorie) și trebuie supusă dezbaterii publice. Este adevărat că o astfel de inițiativă legislativă ar putea fi asimilată ca un semn de slăbiciune și de neputință în lupta de combatere a evaziunii fiscale, Și, pe undeva, chiar corect ! Dar, atâta timp cât analiza de impact relevă sume frumușele de bani ce se pot strânge la buget în acest mod, cred că măsura în sine poate să reprezinte „doza de compromis” pe care autoritatea publică să şi-o asume. Deoarece gălăgia inutilă pe care o vor face în spațiul public strigătorii de lozinci și de sloganuri nu poate ține loc de eficiență și de pragmatism în materie de fiscalitate și de execuție bugetară.
O spun foarte clar că, personal, nu cred în moralitatea evaziunii fiscale, nici în justificări privind practicarea acesteia și nici în efectele sale benefice complementare în faza de recesiune a economiei reale, de suprafață. Desi nu cred că există metode obiective de certificare fidelă a nivelului în sine al evaziunii fiscale, existenţa pe fond a fenomenului desigur că nu poate fi negată. De asemenea, cu siguranță că poate fi îmbunătățit și gradul de colectare ca pondere in PIB (dar comparația cu media UE mi se pare deplasată, atâta timp cât nivelul impozitelor și taxelor în România este sub cel existent în țările vest europene). Ceea ce vreau să spun este că, mai întâi, cred că trebuie să analizăm cum sunt cheltuiți banii care se strâng deja la buget (mulți, puțini, atâția cât sunt), că asta este realitatea palpabilă și imediată și abia apoi să analizăm dacă economia dispune de resurse latente care pot fi mobilizate suplimentar către buget (prin identificarea zonelor slab fiscalizate sau chiar nefiscalizate, inclusiv ca urmare a evaziunii fiscale).
