De fiecare dată când gaura la buget devine mult prea mare, „specialiștii” de la Guvern încep să lanseze în spațiul public măsuri care mai de care mai trăznite. Iar asta nu de ieri-de astăzi, ci de decenii întregi. Unele idei, din fericire, nu au fost puse în practică, altele însă au fost incluse în Codul fiscal și și-au îndeplinit cu mult succes rolul de a lovi în economie. Un astfel de exemplu celebru este „taxa pe stâlp”: o dublă impozitare, excesivă, care a avut darul de a descuraja investițiile. Cu alte cuvinte, se știe cât s-a câștigat cu ea, dar nu se știe ce s-a pierdut. Despre ideile care nu s-au implementat, unele susținute vocal de aleșii și numiții neamului, nu prea mai are sens să ne amintim, deși au fost un minunat exercițiu de imaginație cu o doză bună de umor. În schimb, e obligatoriu să analizăm cele mai recente propuneri avansate în spațiul public. De la bun început, trebuie spus că par înduioșător de naive. Prima este supraimpozitarea cu 1% a persoanelor fizice care au case cu o valoare cumulată mai mare de 500.000 euro. Păi, în primul rând, este imposibil de făcut în acest moment o evaluare pentru a ști cine și ce are de plătit. Normal ar fi fost, înainte de a se lua în discuție o asemenea schemă, să fie impozitate toate locuințele: sunt numeroase localități unde s-au ridicat fără nicio autorizație zeci și sute de adevărate palate care nu apar nicăieri în actele statului român. De asemenea, avem un număr impresionant de așa-zise case de rugăciune sau sedii de ONG-uri care, prin lege, sunt scutite de plata impozitului. De fapt, oamenii care trăiesc în ele au găsit portițe să nu plătească impozit știind că nimeni nu-i verifică. Apoi, suma de 500.000 de euro pare mare, dar e posibil ca un proprietar să-și fi făcut un credit mai mare la bancă pentru a cumpăra o casă care depășește acest nivel. Nu sunt banii lui, nu e chiar bunul lui până nu achită creditul (împreună cu dobânzile uriașe), dar în schimb are de plată încă minimum 5.000 de euro pe an.
O altă idee haioasă este și „supraimpozitarea transferurilor făcute de multinaționale”. Pe principiul haiducesc „să luăm înapoi avuția țării de la cei care ne jefuiesc”, propunerea se bucură de ciudat de multă susținere. E drept că analfabetismul economic e în floare printre membrii partidelor politice, dar măcar unul care a terminat „pe bune” un liceu ar fi trebuit să fie capabil să le explice colegilor că, dacă suntem parte din UE și, teoretic, am depășit statutul de țară bananieră, o asemenea măsură nu are cum să fie luată.
În schimb, au mai fost câteva idei care probabil vor fi parțial adoptate: eliminarea scutirilor la plata CASS, eliminarea scutirilor la plata impozitului pe veniturile din slarii, creșteri de accize. Totuși, cea mai periculosă propunere, iar lucrurile aici devin extrem de serioase, este creșterea TVA. O asemenea măsură, chiar dacă ar avea darul de a acoperi mult din gaura la buget, ar afecta toți românii și ar pune o frână serioasă avansului economiei.
În loc de concluzie, putem spune că se pleacă de la o filosofie complet greșită. În loc să ne ocupăm de venituri, soluția ar fi să umblăm la cheltuieli. Astfel, în loc să sufere toată lumea, ar pierde un pic din prea-multul lor câteva sute de mii de „speciali”.
