Mă uit cu foarte mare admirație la rezultatele și performanțele antreprenorilor autohtoni și la mediul privat din România, la oamenii de afaceri onești și muncitori, care mențin angrenajul economic în funcțiune. E chiar admirație. Știu și eu, de la firul ierbii, de câtă determinare e vorba, de câtă disciplină și automotivare e nevoie pentru a ignora, zi de zi, frustrările, piedicile inutile și câtă consecvență e necesară pentru a te încăpățâna să nu renunți.
Evident, competitivitatea și lupta pentru supraviețuire, nevoia de a fi mai bun în ring decât celălalt sunt parte din regulile jocului. Indiferent de cât te-ai antrenat, o mai și încasezi. Știu și că suntem încă departe de un ideal. Dar vă invit la un exercițiu de imaginație. Cum ar fi arătat astăzi România dacă același spirit antreprenorial ar fi fost pus la treabă într-un mediu mai puțin ostil? Dacă am fi beneficiat de echilibru și stabilitate – adică de aceeași formă de normalitate de care beneficiază concurența noastră internațională directă. Dacă plecam cu o altă bază la drum, după ’90? Cum ar fi arătat România și businessul privat dacă am fi putut face abstracție, măcar parțial, de riscul politic, de slalomul birocratic absurd, de justiția uneori chioară, de lupta acerbă pentru ciolan a politrucilor, de interesele, uneori mafiote, de grup, de mizele electorale meschine, care, niciunele, nu au nimic în comun cu interesul național sau ideea de dezvoltare? Ar fi arătat totul exponențial mai bine.
Știu, acest exercițiu poate fi confundat cu o formă proiectivă, de reverie decadentă. Ce a fost, a fost, trebuie să acceptăm realitatea. Bun, de acord! O spun, atunci, mai direct și mai pe șleau: fără efortul și contribuția economică și socială a mediului privat, România ar fi fost azi praf și pulbere. Tot ce s-a zămislit bine, ca business, ca proiect, s-a născut și a fost ținut în viață de același pionierat entuziasmant al privaților. Pe cealaltă parte, ce a rămas de stat a dispărut, a falimentat, s-a risipit, ori s-a dat pe nimic.
Chiar și mult hulitele privatizări din anii ’90 sau ’00 au salvat, în realitate, de la dispariție, parțial măcar, companii sau ramuri. Ce atinge statul se ofilește – pentru că nu e răspundere, nu e interes, nu e transparență, etc. Și e normal, pentru că nu ăsta e rolul statului, să fie administrator de afaceri. Rolul statului e să creeze un cadru stimulant, stabil și atractiv, nu să se implice ca jucător în economie. Rolul statului e să fie creator de legi echilibrate, care apoi se și respectă. Rolul statului e să colecteze taxe și să redistribuie banii. Rolul statului e să contribuie la sistemele de educație și sănătate și să garanteze calitatea serviciului public. Rolul statului e să protejeze mediul antreprenorial privat, asigurând astfel, direct și indirect, prosperitatea echilibrată a tuturor.
Așa că, atunci când îi mai auziți pe unii, lătrăi populiști sau extremiști suveraniști, că vorbesc despre naționalizări, despre avuția și resursele statului, despre cum trebuie să se întoarcă totul la statul român, despre stat ca administrator de afaceri, să nu confundați asta cu patriotismul, să nu cădeți în capcană. Discursul lor e delirant, toxic și fără fond. Cea mai mare avuție “a statului” e un ecosistem antreprenorial sănătos, adică un mediu privat solid.
