Faptul că lucrurile în sistemul de stat se schimbă greu nu este o noutate pentru nimeni. Însă, atunci când probleme reale semnalate de mediul de afaceri de ani de zile zac nerezolvate, afectând economia, am putea vorbi dacă nu de o rea voință, cel puțin de un dezinteres din partea guvernanților.
Odată cu deschiderea României către economia de piață, precum și cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, structura locurilor de muncă s-a modificat semnificativ: mari societăți de stat au fost închise sau privatizate, activitatea în agricultură s-a restrâns și s-a transformat, noi servicii și sectoare de activitate au apărut și s-au dezvoltat cu o viteză care ne-a depășit capacitatea de adaptare. În paralel, câteva milioane de români și-au pus timpul, capacitatea de muncă și talentele în slujba altor țări care le-au oferit mai mulți bani și condiții de trai mai bune.
Cum stau lucrurile astăzi? Specialiștii formați înainte de ’89 se apropie de vârsta pensionării și nu are cine să-i înlocuiască. Iar companiile străine care au investit în facilități de producție în România au nevoie de angajați serioși și bine pregătiți să lucreze la standarde europene. Pe lângă toate acestea, un val de panică a cuprins mediul de afaceri în contextul schimbărilor prefigurate de boom-ul inteligenței artificiale care a început odată cu lansarea ChatGPT. Cert este că schimbările din economia mondială și națională se vor accentua și că avem nevoie de angajați bine pregătiți pentru nevoile reale ale pieței, capabili să se adapteze rapid schimbărilor.
Deși aceste evoluții sunt vizibile cu ochiul liber și reprezintă o sursă de stres pentru firmele din România, statul nu a părut prea motivat să adapteze oferta educațională la cererea reală din piața muncii. În lipsa unui răspuns din partea statului, mediul de afaceri a fost nevoit să găsească soluții și să le finanțeze din propriul buzunar. Soluția de compromis a fost învățământul dual, o formă de organizare a învățământului profesional și tehnic, bazată pe colaborarea dintre companii, unitățile de învățământ și autoritățile locale. Avem cu toții exemple de companii care, din nevoia de specialiști calificați, au luat frâiele în propriile mâini și finanțează formarea viitorilor lor angajați.
Astfel, în timp ce companiile private finanțează studiile viitorilor angajați care să răspundă nevoilor reale din piață, statul continuă să pregătească absolvenți cu specializări care nu mai sunt necesare și care, din cauza teoriei fără practică, sunt la ani lumină de cerințele din piața muncii. Deocamdată, privații au găsit această soluție de avarie, dar problema de fond rămâne în continuare deschisă.
