Antena 3 CNN a organizat astăzi România Inteligentă „Fortul 13 Jilava: Consolidare, Conservare, Cunoaștere”. În cadrul evenimentul dedicat transformării Fortului 13 Jilava într-un muzeu al memoriei represiunii comuniste au fost abordate subiecte esențiale privind restaurarea și valorificarea acestui monument istoric. Prezentă la eveniment, Niculina Moica, președintele AFDPR, a povestit experiența proprie în penitenciarul jilava.
„Era sfârșitul anului școlar, terminasem clasa a IX-a când am fost arestată. Împlinisem 16 ani, eram după proces, care a avut loc la Târgu Mureș, am stat câteva luni în penitenciarul de acolo, prima pușcărie mai serioasă peste care am dat a fost Jilava. Am ajuns în ajunul Crăciunului din 1959, a fost cumplit pentru mine când am ajuns în groapa aceea, am crezut că vor face ce vor cu mine. Simțeam că sunt ruptă de lume, era o atmosferă apăsătoare, am stat câteva zile în izolatorul pentru femei, pe care tare mi-aș dori să apuc să-l văd dezafectat, pentru că s-a vorbit mai mult despre bărbați, femeile au fost uitate o bucată de vreme. M-a impresionat cel mai tare Jilava, condițiile erau mizere și severitatea era extremă.
După ani de zile, după Revoluție, când am ajuns în București am început să revăd Jilava cu diverse grupuri de elevi, cu jurnaliști străini care doreau să vadă cum arată Fortul 13, și de fiecare dată mă durea că văd în ce hal a fost lăsat, o stare de degradare continuă, e pe un sol umed.
Ce mi-aș dori să văd, tot timpul m-am plâns că nu pot fi lăsate, România este printre puținele, dacă nu unică, țări din fostul lagăr comunist care nu are un muzeu al comunismului. Parcă se dorea a se uita ce s-a întâmplat… a fost o perioadă când profesorii din școli evitau să invite foști deținuți să vorbească, parcă le era frică„, a declarat președintele AFDPR în cadrul conferinței.
De ce a fost ridicată Niculina Moica de Securitate
„La acel așa-zis bal… m-am dus ca să par nevinovată, aveam presentimentul că se va întâmpla și cu mine, colegii erau deja arestați. Eram speriată și îngrozită, nu atât pentru ce mi se putea întâmpla mie, ci pentru supărarea pe care o provocam părinților. Eram membră a unei organizații de elevi, era 1959, după revoluția din Ungaria, când atmosfera era încărcată, când se temeau de orice nici un banc nu puteai să-l spui”.
